--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul August 2014, nr. 8 (292), an XXV (serie nouă)
Spiritualitate
--- pagina: 2

Maica Domnului – Mângâietoarea

de Protos. Simeon Pintea

Luna august este considerată luna Maicii Domnului, deoarece pe 15 august Biserica Ortodoxă serbează cel mai mare Praznic al ei – Adormirea Sa. Praznicul este precedat de un post de două săptămâni, perioadă în care credincioşii se roagă şi se pregătesc pentru întâlnirea cu Maica lor cerească. Dar, ceea ce marchează în deosebi această pregătire este Paraclisul Maicii Domnului cântat în fiecare seară în biserici. Mulţi creştini vin seară de seară să se roage Maicii Domnului cu Paraclisul ei, însă puţini ştiu că această tradiţie este una foarte veche, care-şi are originea în Constantinopol şi stă în legătură şi cu alte rânduieli săvârşite în această perioadă, toate invocând mila lui Dumnezeu şi mijlocirea Maicii Sale.

„Paraclitos” înseamnă Mângâietor, iar Paraclisul Maicii Domnului este Canonul de Mângâiere al Maicii Domnului, care „se cântă la întristarea sufletului, la orice întâmplare grea şi la vreme de nevoie, fiind foarte folositor pentru tot creştinul”[1]. Cărţile de cult conţin două Paraclise, primul alcătuit de Teostirict Monahul (sec. IX), iar cel de-al doilea, numit şi Paraclisul cel Mare, alcătuit de împăratul Teodor Lascaris (sec. XIII). Potrivit rânduielilor bisericeşti, ele se cântă alternativ seara după Vecernie, în afara câtorva zile când se face Priveghere (sâmbătă seara, în ajun de Schimbarea la Faţă şi în ajunul Adormirii Maicii Domnului), iar duminică seara se cântă întotdeauna Paraclisul cel Mare. În practică, însă, aceste rânduieli nu se respectă, Primul Paraclis fiind mai răspândit şi cântat aproape în toate bisericile. Știm din istorie că marea cetate a Constantinopolului a fost închinată de către împăraţii bizantini ocrotirii Maicii Domnului. Împărăteasa cerurilor proteja cetatea sub cinstitul ei acoperământ. Iar atunci când primejdiile de orice fel se abăteau asupra ei, creştinii cetăţii împărăteşti aduceau laude şi rugăciuni de pocăinţă Maicii Domnului, care intervenea ca o bună mijlocitoare, adeseori în chip minunat. Rugăciunile erau înmulţite mai ales în timp de război, dar şi în toiul verii când seceta şi epidemiile ameninţau vieţile oamenilor. De aceea, la 1 august erau scoase lemnele cinstitei Cruci şi Icoana Maicii Domnului „Povăţuitoarea” şi se făcea Litie cu sfinţirea apelor, înconjurându-se cetatea, pentru a fi ferită de calamităţi. Apoi se făcea Priveghere cu Paraclisul Maicii Domnului la care slujea însuşi patriarhul şi la care asista întreaga casă imperială, în fiecare seară, până la 15 august. Maica Domnului era invocată ca „păzitoarea creştinilor nebiruită”, „rugătoare neîncetată către Făcătorul”, „izvor de milă şi lumii scăpare”, „izbăvitoare din nevoi”, „mântuirea credincioşilor”, care mântuieşte „cetatea şi poporul”, „pacea celor din războaie, liniştea celor înviforaţi, singura folositoare a credincioşilor”. Paraclisul Maicii Domnului este o rugăciune îndrăgită de creştini, care îl citesc şi în particular, încadrându-l chiar în rânduiala de rugăciune personală. Când întristarea sufletului, din cauza multor griji, păcate, ispite, boli şi nevoi ne cuprinde, ne adresăm Mângâietoarei celei bune: „De multe ispite fiind cuprins, către tine alerg căutând mântuire..., de rele şi de nevoi mântuieşte-mă” sau „De la izvorul lacrimilor mele să nu-ţi întorci faţa ceea ce ai născut pe Hristos, care a şters toată lacrima de pe faţa tuturor”. Cunoscând trecerea pe care o are ea la Fiul ei şi Dumnezeul nostru, noi îi cerem: „Ajutorului omenesc nu ne încredinţa pe noi, Preasfântă Stăpână, ci primeşte rugăciunea robilor tăi, că scârbele ne cuprind şi nu putem răbda săgetările diavolilor; acoperământ nu ne-am agonisit nicăieri unde să scăpăm noi, păcătoşii, pururea fiind mântuiţi; mângâiere nu avem afară de tine, Stăpâna lumii...”. Iar rezultatul nu va întârzia, deoarece noi ştim că „pentru toţi care scapă cu credinţă întru acoperământul ei cel puternic”, ea se roagă lui Dumnezeu.

Cântarea, citirea sau ascultarea Paraclisului Maicii Domnului cu credinţă şi stăruinţă, va aduce mângâiere oricărui suflet necăjit care-şi pune nădejdea în ajutorul ei.



[1] Ceaslov, Edit. IBMBOR, București, 1973, pp. 570; 585.