'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Troparul sărbătorii ”Adormirea Maicii Domnului” exprimă o multitudine de adevăruri de credinţă referitoare la prea-cinstirea sau la venerarea Maicii Sfinte. Iată ce ne spune această cântare: ”Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare. Mutatu-te-ai la viaţă, fiind Maica Vieţii şi cu rugăciunile Tale izbăveşti din moarte sufletele noastre”.

În ilustrarea titlului acestui articol aş dori să mă opresc doar la o propoziţie, din acest tropar: ”întru adormire lumea nu o ai părăsit”, pe care, apoi, să o coroborez cu episodul Nunţii din Cana (In 2,1-12). Auzind sau citind aceste cuvinte, întrebarea care se pune este următoarea: Cum nu a părăsit lumea Maica Domnului prin ”adormirea” sa, numind în acest mod trecerea ei de aici, dincolo?

Ştim cu toţii că prin moarte ne despărţim de cei dragi, ei rămânând mai departe doar în conştiinţa şi amintirea noastră. Este adevărat că despărţirea de ei este doar temporală, dar faptul că nu mai sunt fizic cu noi ne transpun în două lumi separate, adesea cu prea puţină influenţă tangibilă între ele. Nu acelaşi lucru însă se poate spune şi despre Maica Domnului.

Maica Domnului nu a părăsit lumea, prin adormirea sa, ci păstrează mai departe legătura cu ea, în calitatea ei de Mamă mijlocitoare. Desigur, ne putem întreba, şi unii o fac chiar poate prea mult, dacă nu cumva spunem prea mult despre Maria, Maica Domnului, numindu-o, în cântări şi în rugăciuni, atât ”Mama noastră” cât şi ”Mijlocitoare”? Spre exemplu, într-o cântare spunem aşa: ”O Măicuţă Sfântă, te rugăm fierbinte, să ne-asculţi de-a pururi, marea rugăminte”. O numim, aşadar, chiar ”Măicuţă”, un diminutiv al cuvântului ”mamă”. Într-o altă cântare ne adresăm ei şi mai duios: ”Am venit Măicuţă, să ne mai vedem, să-ţi spunem necazul, pe care-l mai avem”. Aşadar, ne vedem în faţa ei ca-n faţa mamei noastre naturale, spunându-ne necazurile, şi uşurându-ne sufletul de lacrimile lui. Cum mama ne ascultă, nu ne-ascultă nimeni, şi cum mama ne înţelege nu o face, la fel, nimeni! Suntem convinşi că ne vede neajunsurile, că ne simte durerile, că ne înţelege şi rătăcirile, iertându-ni-le. Aşadar, cu astfel de trăiri şi simţăminte ne adresăm şi Maicii Sfinte, când o numim şi ”Mama” noastră, cerându-i, ca-n această calitate, să şi mijlocească pentru noi pe lângă Fiul ei.

Dar, Maica Domnului nu este o mijlocitoare obişnuită. Ştim cu toţii că în relaţiile noastre umane, de multe ori mijlocirea pentru cineva, poate avea şi efectul invers: să nu obţii nimic, sau chiar să te compromiţi atât pe tine cât şi pe cel pentru care mijloceşti. Despre o astfel de mijlocire nu poate fi vorba în legătură cu Maica Domnului.

Dar, desigur ne întrebăm: Este justificată scripturistic o astfel de abordare a Maicii Domnului, numindu-o atât ”Mamă a noastră” cât şi ”Mijlocitoare”? Ce ne spune textul sfânt în acest sens? Cât de mult ne permite el astfel de numiri?

În Epistola către Efeseni, Sf. Apostolul Pavel scrie: „Noi suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui” (5,30). Aşadar, noi, creştinii, suntem o parte sau un segment din Trupul lui Hristos. Tot în Epistola către Efeseni, acelaşi Apostol consemnează: ”Dar, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, care este Trupul Lui, împlinirea celui care împlineşte toate întru toţi” (1,22-23). Aşadar, Biserica lui Hristos este Trupul Lui, iar noi suntem mădulare ale acestui Trup. Facem parte, în această calitate, ontologic din Trupul lui Hristos. Concluzia logică, desprinsă din aceste texte, este aceasta: Dacă Fecioara Maria este mama lui Iisus, iar Biserica este Trupul lui Iisus, Maica Domnului este şi Maica Bisericii şi, implicit, şi Mama fiecăruia dintre creştini, care toţi împreună formează Trupul lui Hristos, Biserica. Aşadar, textul sfânt ne permite să o numim pe Maica Domnului şi Maica noastră. Apelativul de ”Mamă a creştinilor”, dat Fecioarei Maria are, prin urmare, fundamentare biblică.

Avându-o ”Mamă”, o avem implicit şi Mijlocitoare pentru noi, pe lângă Fiul ei. Statutul ei de ”Mijlocitoare” pentru cei aflaţi în impas, în necazuri şi în neajunsuri, reiese cel mai clar din Evanghelia a IV-a, unde în capitolul 2,1-12, autorul ei, Sfântul Ioan Evanghelistul, relatează episodul Nunţii din Cana, un sat din provincia de nord a Ţării Sfinte, Galileea.

Cât priveşte evenimentul ”Cana”, el pare, la prima vedere, a fi relatat într-un text foarte simplu de înţeles, dar în realitate conţine o profundă perspectivă teologică. Textul se situează la loc de frunte în Noul Testament, mai ales prin dubla semnificaţie pe care o conţine: caracterul de taină, implicând prefigurarea noutestamentară a Sf. Euharistii şi determinarea rolului de mijlocitoare al Maicii Domnului.

Relatarea desfăşurării evenimentului din Cana începe cu precizarea evanghelistului că "şi mama lui Iisus era acolo" (2,16), precum şi Iisus cu ucenicii Săi. Se pare că la nunta din Cana nu va fi luat parte grupul complet al ucenicilor, deoarece Ioan vorbeşte despre cei ”Doisprezece” abia în cap. 6,67, cu ocazia relatării unei alte minuni, este adevărat, din acelaşi prim an de activitate publică al lui Iisus. Informaţia din 2,12, în care autorul aminteşte faptul că "ucenicii Săi au crezut în El", nu trebuie înţeleasă în sensul că prin cuvântul ”ucenici” evanghelistul ar face referire la grupul complet al Apostolilor.

Şi acolo, la Cana, în toiul nunţii, se întâmplă ceva: se termină băutura, adică vinul. Să ne imaginăm prin ce situaţie jenantă au trecut părinţii acelor miri, când au observat că la masa nunţii nu mai există băutură. Printre cei care observă primii acest neajuns este şi Maria, Mama lui Iisus. Sf. Ioan evanghelistul este explicit, în acest sens. Iată ce spune el: ”Şi sfârşindu-se vinul a zis mama lui Iisus către El: nu mai au vin” (2,3).

Ceea ce iese în evidenţă, în primul rând, din aceste cuvinte, este simţământul de milă, de compasiune al Maicii Domnului, faţă de suferinţa, nevoia, impasul uman, de orice fel. Pentru ea, suferinţa altora devenise suferinţa ei. Relatarea ioaneică dezvăluie, în acest context, ceea ce reprezenta şi însemna Iisus pentru mama Sa, dar mai ales felul în care ea se raporta la Fiul ei, din calitatea pe care o avea. Iisus nu săvârşise încă nici o minune, dar mama Sa ştia, în desăvârşita ei credinţă, cine era cu adevărat Fiul ei. Şi mai ştia că Lui toate îi sunt cu putinţă şi că, nici nu trebuie să fie rugat să facă binele, care se cuvenea făcut şi pe care numai El, ca Dumnezeu, poate să-l facă. Acesta este motivul pentru care ea nu-L roagă nimic pe Fiul ei, ci doar îi prezintă, simplu, nevoia omenească, informându-L doar că, "Nu mai au vin". Acesta este momentul în care este pus în evidenţă, de către evanghelist, rolul de mijlocitoare al Maicii Sfinte, pe lângă Fiul ei, pentru suferinţa şi nevoia umană.

Citind cu atenţie acest episod vom observa că nimeni n-a venit s-o roage pe Maria, să mijlocească pe lângă Fiul ei, ca El să facă o minune, salvând situaţia şi impactul negativ asupra familiei mirilor. Ne-am putea întreba: De ce? Răspunsul este simplu: Pentru că, pentru toţi cei de faţă, Maria nu era altcineva decât o rudenie, o cunoştinţă, un simplu participant la nuntă. Iar Fiul ei nu era nimeni altul decât Iisus, copilul Mariei şi al dulgherului Iosif, din Nazaret. Nimeni, de acolo, nu ştia cine este Iisus cu adevărat, în afară de Maria, mama Sa. Doar ei i-a spus îngerul, la Bunavestire: „Sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Lc 1,35). Aşadar, doar ea singură ştia că Fiul ei este Dumnezeu adevărat şi că are această putere să facă totul.

Dar ceea ce este important, în acest context, este faptul, pe care Evanghelistul Ioan l-a consemnat, ca martor ocular, şi anume că, Maria, Mama Sa, nu L-a rugat pe Fiul ei să facă vreo minune. De fapt, ea nici nu mijloceşte şi nici nu-L roagă pe Fiul ei pentru ceva anume. Dar face mai mult decât atât. Prin faptul că doar îi spune lui Iisus că nu mai este vin la nuntă, că s-a terminat, ea exprimă deplina ei credinţă în Fiul ei, ca Dumnezeu, Care îl miluieşte pe om şi dincolo de rugăminţi. În acest mod, ea nu face decât să preia impasul, neajunsul, greutatea, situaţia fără ieşire a omului şi să le prezinte Fiului ei. Deplina ei încredere că Iisus, ca Dumnezeu, nu poate rămâne insensibil la necazul omului, este mai mult decât o mijlocire.

Astfel Mântuitorul, la intervenţia mamei Sale, face prima minune, prefăcând apa în vin. Şi când mai marele nunţii gustă acest vin, îi spune nedumerit mirelui: ”Tot omul pune mai întâi vinul cel bun şi când au băut bine pune pe cel mai slab. Tu ai ţinut vinul cel bun până acum” (In 2,10). Cu siguranţă, şi primul vin va fi fost bun, poate de aceea s-a şi terminat atât de repede, dar vinul pe care l-a dat Iisus a fost mult mai bun, mai consistent, mai valoros decât vinul cel dintâi, de la oameni.

Ce trebuie să înţelegem de aici? Prin ”reproşul” adresat mirelui de către mai marele mesei, de a fi ţinut vinul cel bun până la sfârşit, Sf. Ioan Evanghelistul nu intenţionează să accentueze nimic altceva decât superioritatea şi consistenţa harului venit de la Dumnezeu, în comparaţie cu cel venit de la oameni. El simbolizează, în acelaşi timp, misterul Persoanei lui Hristos şi al operei Sale revelatoare, precum şi darurile promise în era mesianică, însoţite de bucuria abundenţei milostivirii divine peste creaţie; într-un cuvânt, marchează relaţia de dragoste dintre Dumnezeu şi omul Noului Legământ.

Aşadar, intervenţia Maicii sfinte determină lucrarea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu în sensul că grăbeşte, prin mijlocirea şi credinţa sa, "ceasul" preamăririi Acestuia. În acest sens, nu ar fi greşit să spunem, chiar dacă este destul de curajos, că în faţa credinţei Maicii Sale în Persoana Sa dumnezeiască, Iisus Hristos modifică chiar planul de derulare al mântuirii lumii, grăbind ceasul preamăririi Sale. Iată cât de mult poate Maica Domnului! Acest fapt poate constitui mângâierea, prin excelenţă, care poate veni peste întreaga umanitate prin actul de mijlocire al Maicii Sfinte. De aceea, suntem încredinţaţi că darul lui Dumnezeu, pe care-l vom primi prin rugăciunile şi mijlocirile Maicii Sfinte, dar şi numai prin simpla prezentare a încercărilor şi a greutăţilor noastre înaintea Fiului ei, va fi mult mai bun şi mai valoros decât orice alt dar pe care l-am putea primi de la oameni. Dar pentru a primi cele cerute de la Dumnezeu trebuie să facem şi noi ceva. Şi nu foarte mult, ci chiar puţin. Infinit mai puţin decât credem. Atunci când Iisus face prima minune în Cana, Maica Sfântă spune aşa: ”Să faceţi ceea ce El vă va spune!” (In 2,5). Ştiţi ce înseamnă aceste cuvinte? Evanghelia Maicii Sfinte. Are şi ea o evanghelie în Noul Testament, formată doar din câteva cuvinte şi pe care trebuie să o împlinim, dacă dorim să ne fie împlinite cele pe care le cerem de la Fiul ei. Şi că este o simetrie între Evanghelia Maicii Sfinte şi Evanghelia lui Iisus Hristos, putem să observăm dintr-un alt episod.

Într-una din zile, într-o împrejurare, Iisus vorbeşte mulţimilor. A vorbit aşa cum nimeni altul n-a vorbit pe pământ. Dintr-o dată, o femeie din mulţimea care-L asculta, îşi ridică vocea, peste vocea lui Iisus, şi zice cu glas mare: ”Fericit este pântecele care te-a purtat şi sânii la care ai supt” (Lc 11,27). Atât a putut să spună. N-a ştiut ce să spună altceva, decât că o astfel de mamă este fericită cu un astfel de copil. Aşa a înţeles ea să-şi exprime admiraţia şi preţuirea faţă de Iisus. Şi iată ce răspunde Iisus: ”Aşa este, fericiţi sunt şi cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc” (Lc. 11, 28). Iisus confirmă astfel aserţiunea femeii şi o generalizează, extinzând-o asupra tuturor celor ce, asemenea şi după modelul maicii Sale („Fie mie după cuvântul tău” - Lc 1,38), ascultă şi îndeplinesc cuvântul lui Dumnezeu: un cuvânt deloc uşor de crezut, de acceptat, dar mai ales de urmat.

Aşadar, Iisus fericeşte în clipa aceea nu numai pe Mama Lui, ci şi pe noi cei de astăzi, şi pe cei ce vor veni după noi, până la sfârşitul lumii, dacă ascultăm şi împlinim cuvântul Lui.