'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

În urmă cu trei veacuri, în 15 august 1714, ziua în care creştinii ortodocşi prăznuiau Adormirea Maicii Domnului, iar voievodul Țării Româneşti, Constantin Brâncoveanu Basarab plănuise marcarea festivă a împlinirii a şaizeci de ani de viață şi a douăzeci şi cinci de ani de prosperă domnie, cetățenii capitalei Imperiului Otoman şi ambasadorii marilor puteri europene la Înalta Poartă au asistat la una din cele mai dure şi tragice execuții politice din istoria turcocrației: decapitarea principelui Țării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, a celor patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu şi Matei, şi a marelui clucer Ianache Văcărescu.

Viața şi personalitatea

Constantin Brâncoveanu a urcat pe tronul Țării Româneşti după moartea subită a lui Șerban Cantacuzino (1678-1688) în urma alegerii libere a boierilor şi ierarhilor, deoarece, mărturiseşte una din cronicile vremii, toți „ştia că iaste înțelept şi să trăgea din odraslă domnească”[1]. Prevăzător şi mulțumit cu ceea ce îi dăruiese Dumnezeu - ştim în acest sens că era foarte bogat, avea deja o familie numeroasă şi deținuse mai multe dregătorii însemnate la Curtea domnească -, cronicile ne spun că Brâncoveanu a refuzat inițial decizia sfatului țării, fiind înduplecat doar de pericolul politic extern care primejduia stabilitatea țării şi de dorința de a nu lăsa soarta domniei la latitudinea turcilor. Împodobit cu numeroase virtuți, între care cele teologice şi cardinale, alături de înțelepciune şi de un ascuțit simț diplomatic, îi conturează cel mai bine caracterul, Brâncoveanu a reuşit, într-o perioadă a marilor transformări politice, de pe scena raporturilor internaționale din Europa Central-Orientală şi de Sud-Est, să se mențină pe scaunul Țării Româneşti timp de un sfert de veac, domnia sa surclasându-se imediat după cea a lui Basarab I (1310-1352) şi a lui Mircea cel Bătrân (1386-1418). Urmele adânci lăsate în istoria românilor de către domnia sa, care a dat numele unei epoci întregi şi unui curent arhitectural şi artistic, devenit reprezentativ pentru spațiul românesc, l-au determinat pe unul din marii noştri istorici, Constantin C. Giurescu, să-i alcătuiască următorul medalion evocator: „Gospodar, credincios, iubitor de artă şi de cultură, Constantin Brâncoveanu este una din figurile cele mai de seamă ale trecutului nostru. El simbolizează epoca de strălucire a spiritului românesc. Iar sfârşitul său tragic, suportat cu tărie de suflet adevărat creştinească, adaugă chipului său aureola de martir”[2]. Dar virtuțile şi faptele lui „Brancoveanul Constantin/Boier vechi şi Domn creştin”, cum îl cântă balada populară românească, i-au adus domnului în mod paradoxal nu numai respectul unanim al contemporanilor, ci, precum nota încă în epocă ieromonahul grec Mitrofan Grigoras, şi ura şi invidia unor apropiați, care „disprețuind îngăduința, îndelunga-i răbdare şi bunătatea (...)şi îngrămădind păcate peste păcate, ajunseseră la culmea răutăților, la invidia care este pricina omorului, la invidia, zic, mama omorului, invidia care se răneşte de cele bune; invidia stăpânindu-i a făcut ca să turbeze firea omenească împotriva ei însăşi şi-i ațâța să comită vărsări de sânge prin atentate şi intrigi”[3]. Conținutul acestor intrigi a fost transformat într-o serie de capete de acuzare, denunțându-l la Înalta Poartă că întreține corespondență secretă cu austriecii, ruşii, polonii şi venețienii, că a jecmănit țara printr-o fiscalitate împovărătoare, că a strâns averi uriaşe cu care spera să se poată întreține după ce s-ar fi refugiat cu familia în Transilvania, unde poseda mai multe moşii şi proprietăți imobiliare, că în vara lui 1711 ar fi îndemnat pe marele spătar Toma Cantacuzino să treacă cu o parte din oastea sa de partea armatei ruso-moldoveneşti şi că duce o politică tot mai autonomistă, ajungând să bată chiar monede de aur. Tot mai neîncrezători în sinceritatea şi loialitatea domnului, turcii au găsit în Săptămâna Patimilor anului 1714 momentul prielnic să-l mazilească. Luat prin surprindere de firmanul sultanului, voievodul a fost arestat şi dus la Constantinopol împreună cu întreaga familie. Închis în Cetatea celor Șapte Turnuri (Yedikulé), torturat ca să dezvăluie unde-şi ascunde averile – despre care se zvonea că ar fi fabuloase – şi refuzând oferta sultanului Ahmed al III-lea de a trece la „legea turcească”, a fost în cele din urmă decapitat, acelaşi sfârşit primindu-l înaintea ochilor săi cei patru fii şi ginerele Văcărescu.

Sfârşitul eroic şi moartea martirică

Străvechea cetate a Sfântului Constantin a cunoscut în cursul îndelungatei sale istorii numeroase execuții politice, noii stăpânitori otomani, care au cucerit prin foc şi sabie „Oraşul”, pedepsind în mod asemănător o serie întreagă de lideri politici şi religioşi ai creştinilor din vastul lor imperiu şi din țările supuse suzeranității lor. Prea multe nume ar trebui înşiruite ca să putem ilustra un tabou complex al celor căzuți sub iataganul sultanilor turci. Cu toate acestea tragismul sfârşitului Brâncovenilor le depăşeşte pe toate, fiind într-o oarecare măsură comparabil doar cu episodul decapitării ultimului Mare Duce al Imperiului Bizantin, Loukas Notaras, alături de fiul şi ginerele său, ucişi de Mohamed II, la scurt timp după căderea Constantinopolului. Chiar dacă scopul celor două execuții este unul foarte asemănător, anume umilirea, uciderea şi exterminarea capilor şi descendenților masculini a două familii reprezentative ale societății creştine din Imperiul Otoman, mobilul, acuzele şi contextul istoric al crimelor este cât se poate de diferit. În primul caz avem de a face cu omorârea, în iunie 1453, de către sultanul biruitor Mohamed II a primului ministru şi liderului apărării greceşti a Constantinopolului, deci de o execuție survenită pe fondul unei înfrângeri militare a bizantinilor, respectiv pe cel al dorinței de consolidare politică a victoriei otomanilor, iar în cel de-al doilea caz, cu uciderea de către sultanul Ahmed III a unui domnitor paşnic al unei țări supuse de drept şi de fapt turcilor, un voievod care-şi îndeplinise cu mult peste măsură toate îndatoririle față de puterea suzerană, care nu dăduse Porții, în mod direct şi personal, nici cel mai mic semn concret de rebeliune sau înaltă trădare, gesturi sau acțiuni care puteau justifica, din punctul de vedere al legislației şi autorității otomane, implementarea unei soluții finale atât de radicale.

Or, tocmai injustețea deciziei lui Ahmed al III-lea şi a divanului său, dublată de cruzimea extremă a implementării acesteia au conferit execuției Brâncovenilor o dinamică deopotrivă dramatică şi martirică, unică în istoria noastră națională şi bisericească. Turcii şi copărtaşii lor din rândurile boierimii româneşti, Cantacuzinii şi Racoțeştii, care au complotat împotriva domnului, nu au putut intui cum crima odioasă, pe de o parte, motivată de o vădită invidie, de o sete nestăvilită de răzbunare şi de o dorință nebună de înavuțire prin confiscarea „aurului” celui pe care-l numeau „Prinț al aurului”, iar pe de altă parte, menită să conducă la stingerea numelui şi neamului lui Constantin Vodă Brâncoveanu, se va transforma, prin dimensiunea tragică şi mucenicească a sfârşitului său pământesc, într-un simbol emblematic al demnității româneşti şi o cunună martirică strălucitoare a lui Hristos şi a Bisericii.

Epilog pentru noi cei de astăzi

Fără a deveni patetic, a cădea în demagogie naționalistă desuetă sau a susține un discurs bisericesc triumfalist, cred că în ziua de astăzi, când societatea noastră se confruntă cu atâtea provocări şi idei care roiesc, în mare parte, în jurul teoriilor relativizării valorilor umane în general, şi a celor creştine, în special, orice bun român şi ortodox practicant trebuie să cunoască şi să rețină cele două dimensiuni esențiale care pecetluiesc şi încununează sfârşitul pământesc al Sfinților Martiri Brâncoveni: eroismul românesc şi mucenicia creştină. Ambele vin în contradicție cu simptomele maligne ale duhului acestui veac şi reafirmă demnitatea unui popor – fie el cât se poate de oropsit, demn însă şi atunci când pare a fi cu totul îngenuncheat de vitregiile istoriei – , verticalitatea moralității creştine şi curajul până la jertfa supremă a spiritului hristic.

Cele două dimensiuni i-au impresionat profund şi pe contemporanii evenimentului care au lăsat în acest sens numeroase mărturii înscrise în documentele epocii (corespondențe private sau oficiale, cronici româneşti şi greceşti, presa europeană), în mentalul popular colectiv românesc (balade, doine, cântece de jale), şi, în ultimele decenii, în poezia, literatura şi dramaturgia română cultă. Dacă una din creațiile populare care rememorează istoria brâncovenilor ne atrage atenția că această „poveste minunată, auzită în lumea toată”, nu e una oarecare, ci a lui „Brâncovanul Constantin care a murit creştin”, Ioan Alexandru, unul din creatorii sensibili, profund angrenați în fondul creştin ortodox al poporului român, întregeşte sintetizator portretul brâncovenilor prin sintagma: „prinți de aur, cu coroane de martiri.”

Să-i cinstim aşadar mai ales anul acesta, când îi prăznuim în mod jubiliar, rostind din străfundu-l inimilor condacul I al imnului lor acatist: „O, minunaților Martiri Brâncoveni, sângele vostru scară duhovnicească vi s-a făcut şi dintru cuvintele mărturisirii şi ale bunelor făptuiri ați intrat întru Împărăția cea neclătită a Preasfintei şi de viață Făcătoarei Treimi. Pentru aceasta şi noi, veselindu-ne de dumnezeiasca lumină care se revarsă dintru chipurile voastre, luăm îndrăzneală şi nădejde a vă cânta unele ca acestea: Bucurați-vă, Sfinților Martiri Brâncoveni, rugători şi ocrotitori de taină ai neamului românesc!”

---

[1] Istoria Țării Româneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini (Letopiseţul Cantacuzinesc), în Cronici brâncoveneşti, antologie, postfaţă, glosar şi bibliografie de Dan Horia Mazilu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1988, p. 327.

[2] Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor III, partea întâi, partea a doua. De la moartea lui Mihai Viteazul până la sfârşitul epocii fanariote (1601-1821), ediţie îngrijită de Dinu C. Giurescu, Ed. All, Bucureşti, 2007, p. 148.

[3] Mitrofan Grigoras, Cronica Ţării Româneşti (1714-1716), în D. Russo, Studii istorice greco-române. Opere postume tomul II, Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1939, pp. 440-441.