--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul August 2014, nr. 8 (292), an XXV (serie nouă)
Filocalia - supliment
--- pagina: 13-14

Sfântul Ioan Rusul – mărturisitor, tămăduitor şi ocrotitor al credinţei tinerilor

de Maria-Magdalena Goia

Fericit este acela care nu se va sminti întru Mine, a spus Mântuitorul atunci când ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul au venit să Îl întrebe dacă El este Mesia sau să aştepte pe altcineva (Matei, 11:6). Peste veacuri, sfinţii creştinătăţii au dus lupte până la sânge pentru a împlini acest cuvânt al Domnului nostru Iisus Hristos şi pentru a gusta din acea fericire despre care Mântuitorul vorbea. Unul dintre cei care au purtat până la capăt şi au biruit în lupta de a nu se sminti întru Hristos a fost şi Sfântul Ioan Rusul.

Chipul sfântului se ridică peste veacuri înaintea conştiinţelor noastre, ca pildă de credincioşie, de demnitate şi de frumuseţe sufletească. Trecut prin focul războaielor, al robiei în pământ străin, al bătăilor şi al batjocurii, Sfântul Ioan Rusul a rămas statornic în credinţa sa şi prin aceasta, înaintea pildei vieţii sale muceniceşti, se vădeşte urâciunea învârtoşărilor, a revoltelor şi a lepădării de Dumnezeu, şi încă din pricini neînsemnate – manifestări pe care le întâlnim peste tot, şi poate mai ales în noi înşine, astăzi, când trăim vremuri paşnice şi iubitoare de confort.

Născut în anul 1690 în Rusia, într-o familie bine-credincioasă, tânărul Ioan a participat la războiul ruso-turc din anul 1711, fiind luat prizonier de tătari în luptele pentru dezrobirea Azovului şi vândut unui ofiţer superior turc, în Asia Mică. Avea la vremea aceea numai 21 de ani. De la început, turcii l-au torturat, ca să se lepede de Hristos. L-au bătut, l-au scuipat, i-au ars părul şi pielea capului (Acatistul Sfântului Ioan Rusul, Icosul 1), după cum i-au supus la chinuri grele şi pe ceilalţi mulţi tineri aduşi robi din Rusia. Dar chiar dacă cei mai mulţi dintre tinerii ruşi căzuţi în robie nu au rezistat la această încercare şi au trecut la mahomedanism, Sfântul Ioan însă nu s-a lepădat. Nu a fost nicidecum o alegere uşoară. Putem înţelege acest lucru dacă ne gândim că şi într-o clasă, la şcoală, sau într-o sală de curs, la facultate, ori chiar în cercul de prieteni, pe timp de pace, când nu există ameninţarea unor sancţiuni severe, dacă majoritatea este împotrivitoare lui Dumnezeu, este greu să aibă cineva puterea să se opună curentului, să-şi mărturisească credinţa şi să nu adune îndoieli în inima sa. Cu cât mai greu trebuie să fi fost pentru Sfântul Ioan Rusul, când tinereţea cu toată promisiunea bucuriilor ei trecătoare abia începea, viaţa îi era ameninţată şi el se găsea singur între oameni, în pământ străin. Şi totuşi, sfântul nu a cedat. A reuşit acest lucru pentru că sufletul său era înflăcărat de dragostea pentru Domnul Hristos. Pentru că avea ochii lăuntrici aţintiţi mereu la Cel Răstignit, la Care se raporta în orice împrejurare. O dovedesc cuvintele cu care, se spune în acatistul închinat lui, tânărul Ioan a răspuns stăpânului turc, parafrazând cele scrise în Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel: „Cine poate să mă despartă de dragostea Hristosului meu? Ca rob ascult poruncile tale, dar în credinţa mea în Domnul Hristos nu mai eşti tu stăpân. Îmi amintesc pătimirile Sale şi sunt bucuros să primesc şi eu cele mai cumplite chinuri, dar de al meu Iisus Hristos nu mă lepăd” (Condacul 2).

În timpul robiei sale, tânărului Ioan i s-a dat sarcina de a se îngriji de grajd şi de animalele de aici şi a fost pus să doarmă între ele. Sfântul Ioan Rusul nu s-a tulburat peste măsură nici de gălăgia şi mizeria în care a fost pus să slujească şi să doarmă, nici de loviturile copitelor vitelor, ci şi-a întors din nou ochii spre Mirele Ceresc, descoperind că i s-a oferit un nou prilej de a se asemăna cu Acesta, căci şi Domnul Dumnezeul Său S-a născut între dobitoace, într-o peşteră. Într-atât s-a bucurat de această asemănare şi şi-a asumat nevoinţa grea, încât rugăciunile pe care le făcea aici toată noaptea au devenit tot mai puternice şi în loc de duhoarea animalică, grajdul se umplea de bună mireasmă. Iar când, peste ani, stăpânului său i s-a făcut milă şi i-a propus să se mute din grajd, sfântul a refuzat, preferând să-şi păstreze nevoinţa. Astfel, Sfântul Ioan a dat pildă lumii întregi că orice situaţie, oricât de grea, prin chemarea lui Dumnezeu se schimbă minunat.

Dar nu numai în încercările trupeşti L-a urmat Sfântul Ioan Rusul pe Mântuitorul, ci şi în cele duhovniceşti, şi în cea mai grea poruncă, aceea a iubirii duşmanilor. Chiar dacă stăpânul său s-a purtat urât cu el la început, încercând să-l silească să se lepede de Hristos, bătându-l şi umilindu-l, şi chiar dacă era de altă credinţă, Sfântul Ioan nu l-a urât, ci dimpotrivă, l-a purtat în rugăciunile sale, ocrotindu-l şi aducând binecuvântare asupra casei lui în aşa măsură, încât însuşi stăpânul a înţeles că pricina bogăţiei care se aduna la casa sa erau rugăciunile robului său, care atrăgeau milostivirea Dumnezeului celui Viu. Mai mult decât atât, Sfântul Ioan a lucrat asupra agăi din Procopie o minune imposibil de negat. Astfel, în timp ce acesta era plecat într-un pelerinaj la Mecca, soţia sa a organizat un ospăţ la care se servea şi un fel de pilaf care îi plăcea mult soţului ei. Pus să slujească la masă, ascultând suspinul stăpânei sale care îşi dorea ca şi soţul ei să se fi ospătat din acel fel de mâncare, trecând peste râsetele şi necredinţa celor de la masă, Sfântul Ioan Rusul a cerut o farfurie cu pilaf, s-a dus în grajd, s-a rugat şi prin rugăciunea sa, farfuria a ajuns chiar în camera unde poposea în acea zi aga. Mirarea tuturor a fost nemărginită atunci când ofiţerul turc s-a întors din pelerinaj aducând cu el farfuria pe care era gravat propriul lui nume. Şi din pricina acestei minuni, care nu venea decât să încununeze blândeţea şi smerenia firii sale, Sfântul Ioan a devenit în timp tot mai preţuit şi mai îndrăgit şi de stăpâni, dar şi de toţi ceilalţi din jurul său. De aceea, mai târziu, la înmormântarea sa vor participa nu numai creştini, ci şi musulmani şi armeni. Totuşi, prigonirea sa nu a încetat nici după mutarea din viaţa pământească. În anul 1832, Osman Paşa, trecând prin Procopie, în calitate de trimis al sultanului, a aruncat în foc sfintele moaşte. Dar acesta nu a fost decât prilejul unei alte minuni, pentru că turcii au văzut atunci moaştele sfântului mişcându-se în mijlocul flăcărilor, ca şi cum ar fi fost viu şi au fugit îngroziţi. Trupul sfântului a rămas întreg, păstrând doar o negreală de la jar şi de la fum, ca mărturie a minunii petrecute atunci.

Privind la viaţa Sfântului Ioan Rusul, avem motive să ne umplem de nădejde că Dumnezeu nu îi lasă singuri pe robii Săi nici în cele mai cumplite situaţii. Chiar şi în miezul amărăciunii robiei şi al suferinţelor, Dumnezeu i-a rânduit tânărului Ioan cetate de scăpare: o biserică a Sfântului Gheorghe, situată în apropierea casei ofiţerului turc. Aici îşi petrecea Sfântul Ioan nopţile în priveghere şi rugăciuni, aici îşi găsise un duhovnic şi aici se împărtăşea în fiecare sâmbătă. Din Taina Sfintei Euharistii îşi lua sfântul puterea care minunează sufletele peste veacuri, tocmai pentru că nu e omenească, ci dumnezeiască: puterea de a rămâne singur şi de a rezista. Şi pentru că a înţeles puterea ei şi a râvnit să se întărească şi să se îndulcească cu Sfânta Împărtăşanie, Dumnezeu nu l-a lăsat lipsit pe robul Său de unirea cu El nici în cele de pe urmă clipe ale vieţii sale pământeşti, Sfântul Ioan primind într-un măr Sfintele Taine. Totodată, viaţa Sfântului Ioan ne conştientizează cu privire la ce roade trebuie să aducem dacă mâncăm Trupul Mântuitorului şi ne adăpăm cu Sângele Lui şi ce jertfă trebuie să fim gata oricând să ne asumăm.

Despre viaţa Sfântului Ioan, prea puţine lucruri au rămas în scris. Dar nevoinţele şi minunile sale au rămas întipărite nu pe hârtie care se fărâmiţează, arde în foc şi nu mai este, ci în conştiinţele nemuritoare ale celor care l-au cunoscut. Şi mai mult decât atât, sfântul se face cunoscut oamenilor chiar şi astăzi, într-un mod foarte personal, apropiindu-se de fiecare dintre cei care îl cheamă şi ajutându-l acolo unde îi este mai greu. Lucrarea sa acoperă o mulţime de necazuri omeneşti. Câteva dintre minunile pe care le-a făcut sfântul după mutarea sa la Domnul, prin mijlocirea lui înaintea lui Dumnezeu, sunt amintite în acatist. Sfântul din Rusia nu a avut copii, dar ajută familiile creştine să dobândească fii (Condacul 7), niciun om nu l-a ocrotit şi nu l-a salvat din robie, dar el păzeşte atât viaţa trupească a pruncilor (Icosul 6), cât şi pe cea sufletească (Condacul 9), mijlocind pentru întoarcerea la credinţă a tinerilor rătăciţi. Nevoinţele sale i-au adus boli şi suferinţe în trup şi i-au atras moartea prematură, dar el este un vindecător al bolilor şi al durerilor. Dreptate nu i s-a făcut pe pământ, dar el ajută oamenilor, să nu rămână păgubiţi şi nedreptăţiţi (Condacul 10). Mai mult decât atât, prigonit fiind, îi ajută pe cei prigoniţi. Sfintele sale moaşte au fost alinarea, nădejdea şi întărirea grecilor care au fost nevoiţi să plece din Asia Mică, după conflictul dintre Turcia şi Grecia din anul 1922. În prezent, moaştele Sfântului Ioan se găsesc pe insula Evvia, în oraşul Procopie, de unde nu încetează să săvârşească minuni şi să tămăduiască trupurile şi sufletele celor care vin aici cu credinţă şi i se roagă cu sinceritate.

Închinându-şi tinereţea Mântuitorului Hristos, Sfântul Ioan Rusul a dobândit darul de a fi sprijinitor al tinerilor, călăuză şi păzitor al credincioşiei acestora. Lipsit de libertatea exterioară, vremelnică, el ne arată drumul spre adevărata libertate, veşnică: aceea de a rămâne credincios Domnului nostru Iisus Hristos. Totodată, Sfântul Ioan Rusul ne ajută să înţelegem prin viaţa sa cum pot fi astâmpărate şi cele mai aprige suferinţe şi aşteptări. Atunci când a căzut prizonier, era foarte tânăr şi cu siguranţă avea dorinţe şi aspiraţii fireşti, cum au toţi oamenii la vârsta tinereţii. La fel, trebuie să fi suferit mult, despărţit de părinţi şi de apropiaţi, de cei dragi lui, neputând să le spună măcar că e încă în viaţă sau să afle dacă ei mai trăiesc. Dar toate aceste dureri ale sfântului au rămas necunoscute. Ele s-au curăţat şi desăvârşit acoperite de smerenie, jertfă şi încredinţare în mâinile Dumnezeului Celui Viu.