'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

În noiembrie 1984, Episcopul (la acea dată) Nathaniel devenea ierarhul Episcopiei Române Ortodoxe din America. La 20 octombrie 1999, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din America hotărî înălţarea lui la demnitatea de Arhiepiscop. O hotărâre care recunoştea meritele uneia dintre cele mai de seamă personalităţi ortodoxe din America. În asemenea împrejurări, este potrivit să amintim câteva lucruri.

În eseul său, Cele cinci sfârşituri ale credinţei, G. K. Chesterton spunea că, în lungul veacurilor, creştinismul a făcut faţă numeroaselor crize şi, de câteva ori (el menţionează cinci asemenea împrejurări cărora, însă, o a şasea, comunismul, trebuie adăugată), s-a părut că ceea ce numim credinţă a fost aproape de moarte. Totuşi, acele crize s-au sfârşit şi credinţa nu numai că nu a încetat să fie importantă, dar a arătat că este în stare să reînnoiască o lume în derută. Toate crizele, toate persecuţiile, tot relativismul moral nu au putut dovedi decât un singur lucru: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”.

Am amintit toate acestea, pentru a arăta că Arhiepiscopul Nathaniel nu putea să îşi înceapă păstorirea sub circumstanţe mai critice dar, în ciuda tuturor greutăţilor, el a biruit. Iar aceasta este minune şi dovadă că Episcopia Română Ortodoxă din America este ocrotită de o Putere care este mai tare decât cea a oamenilor. Nu este în scopul acestui articol să enumere realizările păstoririi Arhiepiscopului Nathaniel, chiar dacă ele sunt numeroase: noile misiuni, noile biserici, noul centru administrativ al Diocezei şi multe altele. Ceea ce aş dori să subliniez este altceva. De cele mai multe ori, există o înclinare de a caracteriza o persoană, de a descrie o persoană ca suma realizărilor sale, însumarea actelor sale. De fapt, o persoană este caracterizată nu de suma acţiunilor sale, ci de consecvenţa morală a acţiunilor sale.

Arhiepiscopul Nathaniel este o persoană duhovnicească, având un dar special. Este o persoană având autentică smerenie. Poate doar stăruinţa şi puterea lui de muncă egalează această smerenie. Nimeni nu poate să lucreze mai mult decât Arhiepiscopul Nathaniel şi el lucrează necontenit. Totuşi, oricând este gata să dea sfat, să asculte spovedanii, să audă şi să vindece durerea omenească, dacă este nevoie, ceasuri la rând.

Arhiepiscopul Nathaniel este un conducător duhovnicesc, dar şi un conducător care este în lume. În atari împrejurări, el este conştient că în lume sunt dezastre, dureri, suferinţe, mizerie omenească şi prea multe victime. El este unul dintre puţinii care a înţeles că, pentru a nu fi complice la acţiunea răului, un singur lucru poate fi făcut: în orice împrejurare să fi de partea victimelor, pentru a reduce răul făcut de către „biruitori”, de către „cei care pun în mişcare şi rânduiesc”, plini de fală şi goi de milă. Ceea ce Arhiepiscopul Nathaniel a încercat să ne înveţe să facem sau, mai degrabă, încearcă să ne înveţe să facem este să adunăm fapte bune atâta vreme cât mai putem face asta. Amintirea faptelor bune este singura comoară şi singurul lucru care ne poate ajuta atunci când suntem întemniţaţi, în pribegie, în boală şi nevoie. Aceasta este lecţia pe care o predică turmei sale dragi Arhiepiscopul Nathaniel.