--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Martie 2014, nr. 3 (287), an XXV (serie nouă)
Aniversare
--- pagina: 6

La Aniversarea a 70 de ani de la naşterea Profesorului Universitar Dr. Mircea Muthu

de Pr. Matei Popovici

M-am simţit onorat ca persoană modestă, lipsită de înalte competenţe, să fiu invitat la aniversarea a 70 de ani de viaţă a distinsului profesor Mircea Muthu, om al cărţii şi cetăţii universitare; un deosebit eseist, critic, dascăl, traducător şi istoric literar; o prezenţă remarcabilă care se încadrează în peisajul cultural, ca unul dintre acele spirite rare ce dau anvergură creaţiei şi demnităţii unui popor. Domnia sa nu este numai un reper literar şi spiritual, ci o personalitate de înaltă ţinută etică şi intelectuală.

Înzestrat de Bunul Dumnezeu cu multe daruri şi valenţe deosebite, intelectualul de robusteţe, rigurozitate şi de mare suprafaţă, specialist în materia pe care o predă studenţilor, el e conştient de faptul că originalitatea este conduita de valoare ce trebuie să vibreze continuu în conştiinţa sa. Personal cred, că prietenului nostru i se potrivesc cuvintele pe care filosoful Ioan Petrovici le-a rostit odinioară la comemorarea lui Hegel: „O gândire masivă şi sistematică, atât de sistematică, încât nu-i rămâne nicio idee izolată şi răzleaţă. În toate domeniile, ideile sale erau înserate în pânza unui sistem unitar, şi aceasta place mai ales.”[1]

Într-unul dintre interviurile pe care le-a dat Profesorul Mircea Muthu, consemnat în cartea Domniei sale intitulată Ochiul lui Osiris, spunea: „Niciodată nu mi-am putut imagina că voi urca treptele acestea în calitate, prima dată, de decan, apoi în aceea de prorector (...) având un sentiment de permanentă admiraţie şi recunoştinţă faţă de marii maeştri ai învăţământului universitar clujean.”[2] Această confesiune ne relevă un ingredient fundamental ce dă savoare şi conţinut adevăratului succes spre care duce drumul sinuos al consacrării: realismul modestiei, adică, acea conştiinţa hristică ce developează din când în când, cu înţelepciune, adevărul despre sine. Nu poţi să te autodepăşeşti dacă nu zideşti în interioritatea motivaţiilor tale, doar folosindu-te de cărămizile adevărului şi mortarul unei munci istovitoare. De aici izvorăsc responsabilitatea etică şi pertinenţa evaluării estetice a scrisului D-lui Profesor, dimensiuni care îl fac pe Liviu Petrescu să observe: „cărţile lui Mircea Muthu constituie una dintre cele mai temeinice şi mai serioase lucrări de sinteză balcanologică din câte avem”, iar pe marea doamnă a criticii literare româneşti Zoe Dumitrescu-Buşulenga, să dea o adevărată sentinţă istorico-literară, referindu-se la opera eminentului nostru clujean: „o contribuţie de seamă la efortul global de circumscriere a fenomenului românesc în cadrul culturilor din sud-estul Europei.” Constantin Cubleşan vede şi el în scrierile lui Mircea Muthu o proiecţie sintetică, ce redă „specificul spiritualităţii româneşti din perspectiva noilor interpretări balcanologice.”[3]

Pentru spiritualitatea ortodoxă şi efervescenta cultură bizantin-balcanică, observaţia plină de adevăr restaurator, al unui alt mare senior al vieții literare clujene şi româneşti: Dl. Aurel Sasu, vine ca o revelație de dincolo de paricularitatea trupului efemer al cuvintelor, dar şi de undeva de dincoacele unui occidento-centrism arogant, narcisiac şi imperial, reaşezând după merit operele şi ideile cu adevărat valoroase pe panoplia istoriografiei literare. „Bibliografia lui Mircea Muthu – scrie Aurel Sasu – reprezintă ultimul mare gest polemic menit să ne scoată, printr-un discurs identitar coerent, de sub ceea ce E. Cioran numea, pe nedrept, blestemul spiritului bizantin.”[4]

Să fie oare prea mult dacă zicem că identitatea culturală a Europei s-a născut în sud-estul european, adică în estul lumii mediteraneene? Civilizaţia grecilor e leagănul Europei de astăzi, iar cultura lor (pentru care romanii au construit drumuri) e însăşi ADN-ul din care e ţesută structura fiinţială a europeanului – matricea lui intelectuală, preluată inclusiv şi exclusiv de toate populaţiile migratoare venite din Asia. Mai mult, spiritul bizantin este un arhetip ontologic creat şi modelat de teologia dogmatică şi spiritualitatea creştin-ortodoxă în arealul duhovnicesc al Bisericilor Răsăritene. Scitul dobrogean Ioan Casian a construit Occidentului, pe teritoriul Franţei, primele mănăstiri, iar grecul Vasilios al Capadochiei i-a învăţat prin Benedict de Nursia ce trebuie să facă în ele, întemeind şi primele spitale europene. Splendoarea lumii bizantine cu toate păcatele ei omeneşti, dar şi nenumăraţii ei sfinţi, imposibil de egalat pentru oricare alt posibil arhetip al idealului uman, va rămâne mereu un subiect necunoscut pentru cei care în mod funciar nu înţeleg ce a vrut să spună Mântuitorul prin cuvintele: „Împărăţia mea nu este din lumea aceasta.”[5] Şi totuşi istoria precum şi vitalitatea inepuizabilă a Ortodoxiei demonstrează că bizantinii iubesc lumea aceasta, nedorind-o acum, ci în Eshaton – restaurată şi curăţită. Singura „republică” pământeană care a întrupat aceste cuvinte testamentare în faptă, a fost, este şi va rămâne Muntele Athos. Din păcate însă, pentru lup, plânsul şi ţipătul de copil al mielului pe jumătate sfârtecat, nu e mai mult decât sunetul plicticos, prin care ultima zbatere a slăbiciunii îl oboseşte inutil.

Reafirmarea făcută cu instrumentarul de necontestat al probelor documentare prin care se exprimă Mircea Muthu – acest spirit ştiinţific menit să facă ordine axiologică în lumea literelor înalt cuvântătoare, pe tărâmuri istorico-literare nu lipsite de nisipuri mişcătoare, este o reparaţie firească şi profund justificată adusă importanţei de necontestat a Levantului - o adevărată mină de aur a tradiţiilor culturale europene. Marele savant român Mircea Eliade spunea la sfârşitul prodigioasei sale vieţi, într-un interviu acordat lui Paul Barbă Neagră, că Europa trebuie să se reîntoarcă spre ţările din răsăritul ei, inclusiv spre Balcani, spre a-şi revitaliza resursele sale spirituale. Acest lucru e cu atât mai meritoriu astăzi, într-o lume zdruncinată de apocaliptica răsturnare a valorilor - ce produce nu naşte - o societate tot mai debilă intelectual şi mai rău alienată moral, tot mai ahtiată după facilitatea hedonistă a stupefiantelor de televiziune, a romanelor „low cost” şi a trivialelor gazete de scandal. Din nefericire, contemporaneitatea este adesea iluzionată de bazarul fără sfârşit al şirurilor de învălmăşire necritică, delir fantasmagoric şi confuzionare valorică ce amestecă până la discreţia tiranică a hazardului, adevărata valoare literară, cu ieftina şi ultra-cosmetizată impostură, promovată submisiv, subversiv, şi subliminal în urbea tot mai obosită şi mai bulversată de viclenia mediatică care duce la cancerizarea – sau mai rău - la demonizarea dan-browniană a librăriilor. Este vorba despre comercializarea subculturală a scrisului prin înlocuirea sfintelor cărţi ale integrităţii spiritului creativ uman cu prostituţia non şi anti-axiologică a literelor, menite să gâdile prostia, promiscuitatea şi lenea intelectuală, care iată, izbeşte astăzi, mai mult ca oricând, cu pumnul ei nefiresc de păros şi de mare, în tot mai vulgara şi mai joasa masă a democraţiei. Anticipând profetic riscurile induse de chimicalizarea succesului şi insinuarea unei relativizări letale în scara valorilor, Constantin Brâncuşi notează: „Oamenii văd lumea, ca pe o piramidă fatală; şi se înghesuiesc înlăuntru, pentru a ajunge cât mai sus, înspre vârfu-i; - drept pentru care se şi sfâşie între ei şi sunt cu totul nefericiţi (- nemulţumiţi)... Pe când, dimpotrivă, dacă ar creşte şi s-ar împlini în mod firesc, - dacă s-ar dezvolta ca spicul de grâu pe câmpie, fiecare ar fi ceea ce trebuie să fie, sau ar putea fi...”[6]

A deţine cumpăna dreptei măsuri a tuturor lucrurilor şi a urma imperturbabil indicaţia adevăratei busole, nu este la îndemâna oricui. În istoria literaturii sunt mulţi aceia care pleacă cu surle şi trâmbiţe din portul lansării publicistice, în aclamaţia vulgului profan şi amator de atmosfere sărbătoreşti, dar puţini mai rămân aceia care ştiu după o vreme, că faimoasa corabie demarată în viteză cu toate velele umflate de vântul urarelor, nu rezistă greului drumului şi probei timpului, ajungând după câteva itinerarii biete epave, care mai degrabă-i încurcă pe alţii. „Toţi marii scriitori, spune Ioan Petrovici, care rezistă scurgerii timpului şi care sunt sărbătoriţi nu numai de elita vremii lor, ci şi de o serie de elite care se succed în decursul timpului, ajung să pătrundă până la urmă în conştiinţa maselor, care rostesc numele lor cu respect, chiar dacă nu le-au citit operele sau nu au reuşit să le înţeleagă.”[7] Un astfel de autor şi o astfel de operă avem, aici de faţă, spre bucuria inimilor şi delectarea minţii noastre, ca zălog etern, că adevărul şi frumuseţea vor salva mereu şi generaţiile şi lumea.

[1] Ioan Petrovici, Deasupra zbuciumului, Tipografia Ion C. Văcărescu, Bucureşti, 1932, p. 90.

[2] Mircea Muthu, Ochiul lui Osiris, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2010, p. 183.

[3] Constantin Cubleşan, apud Iulian Boldea (coord.), Mircea Muthu în orizontul sintezei, Editura Arhipelag XXI, Târgu-Mureș, 2014, p. 224.

[4] Aurel Sasu, apud Iulian Boldea (coord.), Op. cit., p. 236.

[5] Ioan 16:36.

[6] Constantin Brâncuşi, apud Constantin Zărnescu, Aforismele lui Brâncuşi, Editura RFT & Editura Zamolxis, Cluj-Napoca, 1994, p. 159.

[7] Ioan Petrovici, Op. cit., p. 157.