--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Martie 2014, nr. 3 (287), an XXV (serie nouă)
Eseu
--- pagina: 6, 10

Carnetul de conştiinţă

de Mircea Gelu Buta

La începutul lunii ianuarie 1927, în cadrul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, este prezentat un proiect de reorganizare a învăţământului teologic de către o comisie compusă din: Î.P.S. Mitropolit Pimen al Moldovei, P.S. Episcop Vartolomeu, P.S. Arhiereu Andrei Magier-Crişanul, pr. Valeriu Iordăchescu, diac. C. V. Dănău şi prof. univ. Nae Ionescu.

Principiile care au stat la baza acestei reforme au fost următoarele: şcolile pentru învăţământul teologic erau împărţite în: Facultăţi de Teologie, Academii Teologice şi Seminarii de vocaţie. Facultăţile de Teologie funcţionau în cadrul Universităţii, conferind titlul de licenţiaţi şi doctori în teologie. Pe lângă fiecare Universitate urma să se înfiinţeze câte o Facultate de Teologie, Biserica urmând să înfiinţeze şi un Institut de Înalte Studii Teologice Ortodoxe.

Se preconiza ca Academiile Teologice să devină institute superioare în care „ştiinţa teologică sistematică se îmbină cu practica teologică”[1]. În Academii urmau să fie primiţi absolvenţi a 8 clase secundare cu bacalaureat şi cei cu diplomă echivalentă cu bacalaureatul, precum şi absolvenţii a patru cursuri de la Seminariile de vocaţie.

Învăţământul în Academii dura patru ani şi conferea titlul de licenţiat în teologie. Ele pregăteau profesori de ştiinţe teologice pentru Seminariile de vocaţie, profesori de religie pentru şcolile secundare şi parohii. În fiecare Eparhie urma să se înfiinţeze câte o Academie. Licenţiaţii Academiilor puteau să se înscrie pentru doctorat la Facultăţile de Teologie.

Seminariile de vocaţie erau institute în care erau primiţi absolvenţii cu patru clase secundare (pregimnaziu). Ele pregăteau preoţi pentru parohiile rurale. Învăţământul în Seminarii dura şase ani, din care patru ani învăţământ teoretic şi doi ani de practică. Elevii Seminarului de vocaţie, care doreau să-şi completeze studiile la Academie sau Facultate, puteau trece în aceste institute după absolvirea a patru clase.

În şcolile teologice erau predate următoarele materii de specialitate: teologia istorică, teologia exegetică, teologia sistematică şi teologia practică, apologetica, îndrumări misionare şi citirea Sf. Scripturi. Materiile laice erau: româna, franceza, germana sau engleza (facultativ), ebraica, latina, greaca, slava (facultativ), ştiinţele, filozofia, chimia, ştiinţele naturii, ştiinţele agricole, matematica, istoria, geografia, dreptul public, filozofia cu ramurile ei, muzica bisericească şi vocală, istoria artelor, arta bisericească, educaţia fizică, igiena şi medicina populară.

La Academii, materiile teologice enumerate mai sus erau predate în aceeaşi extensie ca în Facultăţile de Teologie. Materiile laice, în primii patru ani ai Seminarului de vocaţie, erau identice materiilor din cursul liceal superior, iar cursurile din ultimii doi ani ai Seminarului erau similare cu cele de filozofie, sociologie, pedagogie drept etc., de la Academiile Teologice.

În acest proiect, un capitol special a fost rezervat educaţiei religioase, care trebuia să fie sufletul învăţământului teologic. Erau precizate o serie de mijloace care ţinteau o cât mai bună pregătire sufletească a elevilor, în vederea carierei pe care urmau să o îmbrăţişeze. Se preciza că elevii şi studenţii teologi vor fi interni, iar învăţământ teologic din ţară se va centraliza sub o singură direcţie a învăţământului teologic, pusă sub autoritatea Sfântului Sinod[2].

Ca o addendă la proiectul de reorganizare a învăţământului teologic ortodox din România din anul 1927, prof. univ. Nae Ionescu va susţine de la tribuna ziarului „Cuvântul” pledoaria introducerii „Carnetului de conştiinţă” în învăţământul seminaristic. Este vorba de un caiet în care viitorul preot şi/sau teolog „îşi înseamnă, de obicei, zilnic faptele pe care le trăieşte şi care sunt de natură a preciza graficul conştiinţei sale. El este disciplinat prin aceasta la un examen al său propriu de fiecare moment şi chiar la o cunoaştere precisă şi o mai bună stăpânire a sa. Dispoziţiile care prevăd introducerea amintitului carnet adaugă obligaţia pentru elevul seminarist de a prezenta la cerere însemnările sale duhovnicului şcolii”[3].

Aşteptându-se ca împotriva acestei dispoziţii să se ridice voci care să protesteze şi să arate „că regimul e inchizitorial şi că el poate duce la nesinceritate desăvârşită” sau că „un control exercitat asupra vieţii intime s-ar putea să fie o jignire asupra personalităţii elevului, care nu va întârzia să se sustragă acestui control vexatoriu, minţind, transformând carnetul de conştiinţă dintr-o binefacere într-o calamitate”[4], Nae Ionescu atenţionează: „Să nu ne grăbim cu plângerile! Cercetarea de către duhovnic a vieţii intime a elevului nu este în niciun fel o inovaţie. Ea se exercită şi astăzi în forma spovedaniei. Unii susţin că pătrunderea duhovnicului în cele mai intime cute sufleteşti ale elevului este o indiscreţie şi o siluire a personalităţii sale. O diminuare a mândriei şi siguranţei lui indviduale. Se poate să fie aşa, dar oricât de paradoxal ar suna răspunsul urechilor noastre de «oameni liberi», e bine să fie aşa. Biserica şi disciplina ei nu cunosc şi nu vor să cunoască «personalităţi» de invenţie individualistă. Orice creştin şi deci cu atât mai mult orice preot trebuie să-şi înceapă viaţa maturităţii cu un act de abdicare. El încetează a trăi pentru el; trăieşte numai pentru Dumnezeu; încetează de-a însemna ceva prin el; însemnează ceva prin harul lui Dumnezeu. Asta înseamnă disciplină creatoare!

Examenul acesta de conştiinţă fiinţează de mult în Institutele Teologice din Apus. Nu cunoaştem amănuntele acestei inovaţii, dar avem impresia că ar fi un lucru folositor în educaţia viitorilor preoţi”[5].



[1] „Proiectul reorganizării învăţământului teologic”, în Revista Renaşterea, anul V, nr. 2, Cluj, 9 ianuarie 1927, p. 7.

[2] Ibidem.

[3] „Carnetul de conştiinţă”, în Revista Renaşterea, anul V, nr. 4, Cluj, 23 ianuarie 1927, pp. 5-6.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.