'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

O metamorfoză interioară în viaţa lui Brâncuşi are loc în anul 1907, când părăseşte sculptura de tip academic, faza rodiniană, încercând să reînvie motive plastice aproape uitate. Sculptorul a simţit probabil nevoia „de-a imprima acestei sculpturi occidentale, pe care o învăţase cu atâta osârdie, la Bucureşti şi la Paris, «suflul de viaţă pe care îl pierduse». Şi nu orice viaţă, efemeră, ci una eternă… reînnodând totodată legătura pierdută cu transcendenţa, cu Dumnezeu din arta veche simbolică, cum era şi cea a strămoşilor lui”.

O devenire epectatică, având caracteristicile unei metamorfoze continue, poate fi observată în evoluţia ulterioară a sculptorului. Ea se reflectă mai ales în acele teme plastice care revin obsesiv, serii care se dezvoltă cu trecerea timpului, unde fiecare operă este o treaptă spre un stadiu superior. În acest sens am putea aminti lucrările Măiastra şi Coloana fără sfârşit, deşi există şi altele exemple relevante. (Critica românească supradimensiona „specificul naţional” din opera sa, dar această limită interpretativă este depăşită, începând cu anul 1934, de Petru Comarnescu. El consideră opera marelui sculptor ca având nu doar valoare românească, ci şi universală, şi vorbeşte despre o confluenţă între naţional şi universal.)

Sinteză a tuturor operelor brâncuşiene, Coloana infinitului este locul de întâlnire dintre pământ şi cer, fiind asemănată în concepţiile multor critici cu arborele vieţii, cel care străbate cele trei zone: cea subpământeană, cea a pământului şi cea celestă. De asemenea este comparată cu stâlpii funerari şi cu cei de la pridvoarele caselor ţărăneşti, cu arborele cosmic, cu axis mundi, reprezentând un îndemn la înălţare şi transcenderea acestei lumi. Rombul –leitmotiv al coloanei – este şi el un simbol arhaic care reprezintă viaţa şi moartea. Brâncuşi îl preia şi îi dă un nou sens, revalorizându-l. În iconografia medievală, un corespondent al Coloanei infinitului ar fi Scara Sfântului Ioan Scărarul sau Scara cerului, reprezentată pe faţada de sud a mănăstirii Suceviţa.

Tema Coloanei a cunoscut mai multe stadii pe parcursul unui drum lung de 25 de ani. Între anii 1918-1920, sculptorul reuşeşte să realizeze cinci variante ale temei. Prima versiune, mai simplă, formată din trei romboide, se dezvoltă în variante mai complexe, formate din câte şase şi nouă romboide. Ultima variantă a Coloanei, cea de la Târgu-Jiu, are cea mai mare înălţime, fiecare modul având 1,80 m. Putem observa aici, ca de altfel în întreaga sa operă o amplificare a ideii, o devenire o încercare a sculptorului de a se apropia de perfecţiune. Coloana brâncuşiană pare a fi marcată, dacă e să ne referim la această devenire şi ascensiune spre infinit, de teoria epectazei, pe care Sfântul Grigore de Nyssa o dezvoltă, susţinând o cunoaştere ce nu va avea sfârşit, dată fiind infinitatea lui Dumnezeu şi dragostea Lui.

Măiastra este o altă operă-serie sugerând ţâşnirea spre cer, fiind inspirată din basmele româneşti. Ea apare într-o primă ipostază în anul 1909, trece prin Măiestrele din 1912, apoi în 1915, Brâncuşi sculptează Pasărea, pentru ca, în 1920, să realizeze Pasărea de aur. Dar apogeul acestei serii este cel ale Păsării în spaţiu, sculptate în bronz şi marmură între anii 1923 şi 1941. În total sunt cunoscute pe această temă 27 de lucrări ale lui Brâncuşi, răspândite atât în Europa, cât şi în India şi S.U.A. Sculptorul a înaintat în cazul temei de la Păsările uriaşe, greoaie, pline de materialitate, încărcate de apăsarea pământului, la Pasărea de aur, legată încă de povara gliei, dar cu anumite elemente care sugerează zborul. La Pasărea în spaţiu se realizează acel salt, acea verticalitate şi ţâşnire spre înălţimi. Se poate deci observa o devenire, o tendinţă spre desăvârşire a sculptorului, prin acea esenţializare şi dematerializare ce se observă în cazul ultimei lucrări din seria amintită.

O altă caracteristică a operei lui Brâncuşi este luminozitatea şi puritatea formelor. Sculptorul afirmă în aforismele sale: „În sculptura mea, am suprimat umbrele”, iar V.G. Paleolog numeşte opera lui „o sculptură a luminii”. În lucrările lui Muza adormită, Noul născut, Începutul lumii, în Negresa blondă, dar şi în Pasăre în spaţiu, putem sesiza acea lumină care-i inundă opera şi care „a avut un rol mai important decât acela dea a anima şi de a da expresie plastică luminând [...] Reflectând lumea care le înconjoară, […] au început să iradieze o lumină ce nu le venea din afară, ci se revărsa din însăşi fiinţa lor”. Această lumină pare a se transmite de dincolo de forma sculpturală, sugerează lumina necreată despre care vorbeşte Sf. Grigore Palama, lumină taborică din Schimbarea la Faţă a Mântuitorului.

Bucuria este o altă însuşire a operei brâncuşiene. Însuşi sculptorul, care „sfida ideea de comentariu” asupra operelor lui, afirma: „nu căutaţi forme obscure şi mistere. Vă ofer bucurie curată”. Privitorul simte la întâlnirea cu lucrările sculptorului o familiaritate, o seninătate şi o caldă bucurie, datorate folosirii simbolurilor universale, cosmice.

Toate aceste trăsături – seninătatea, devenirea, luminozitatea, bucuria – dovedesc apartenenţa lui Brâncuşi la „spiritualitatea sud-est-europeană”, la „matricea spirituală răsăriteană”, la un „spaţiu matrice mioritic”, reuşind prin opera sa, în mod paradoxal, o adâncire a noastră, a tuturora, în cele mai profunde zone sufleteşti şi în acelaşi timp, o propulsare a sufletului spre înălţimi celeste.