'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Poate mulţi au încercat, eu personal cu siguranţă, un sentiment de acută vinovăţie pentru necredinţă, mai ales după vremuri de restrişte lumească ori duhovnicească, atunci când rezolvarea, salvarea, în fine, liniştea apar nu doar imediat, ci după episoade jenante de panică, stres, văicăreală.

Recunosc: reprezint omul modern perfecţionist, pentru care neştiinţa/necunoscutul este o sursă veritabilă de stres. Faptul că trebuie să pregătesc o lucrare urgentă şi nu ştiu subiectul, că trebuie să mă deplasez într-o localitate fără să am ori să ştiu vreun mijloc de transport, că trebuie să fac o alegere pe moment dintre două lucruri bune sau două lucruri rele, că nu ştiu la ce oră soseşte curierul etc. etc. este un lucru „stresant”, care mă ispiteşte cel puţin la a face comentarii. Iar dacă situaţia trenează, mă descopăr mai întâi impacientat, apoi nemulţumit, lamentându-mă de imperfecţiuni sau incertitudini. Dar nimic niciodată nu a rămas nerezolvat; ba încă s-a aranjat totul foarte bine şi într-o manieră cât se poate de simplă şi echilibrată, în deplină cunoştinţă că a fost ajutor „de la Cel de Sus”. Toată agitaţia mea interioară şi exterioară, chiar şi în rugăciune, s-a dovedit atunci un fals de grijă şi perfecţionism dintre cele mai autentice, dar dureroase. Şi nu în ultimul rând, a fost o probă de credinţă pe care nu am trecut-o.

Îmi revin obsesiv în minte cuvintele Mântuitorului rostite înainte de Înălţarea Sa: „iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei, 28:20) şi cele rostite în noaptea premergătoare Răstignirii, în Grădina Ghetsimani: „Pe cine căutaţi? Răspuns-au Lui: Pe Iisus Nazarineanul. El le-a zis: Eu sunt. (...) Atunci când le-a spus: Eu sunt, ei s-au dat înapoi şi au căzut la pământ.” (Ioan, 18: 4-6). Regăsesc în acestea o putere a cuvintelor dumnezeieşti tulburătoare, ce mă aruncă „cu faţa la pământ” în ruşine. Aici resimt cel mai acut vinovăţia, ruşinea stridentă că nu am credinţa cea până la capăt, nezdruncinată. În iureşul cotidian piperat cu stres, în iureşuri personale care fac din fiinţa noastră un centru al tuturor lucrurilor, câţi dintre noi ar cădea cu faţa la pământ dacă ni s-ar spune: „iată, Dumnezeu este de faţă aici, acum!”?

Cuvintele lui Hristos sunt adevărate. Dacă Dumnezeu este cu noi aici, acum, pentru totdeauna, de ce ne mai temem, de ce ne impacientăm, de ce facem din credinţă un soi de aperitiv duhovnicesc bun în dimineţile de duminică sau un calmant pentru necazuri?!

Recunosc: mă mustru întâi de toate pe mine. Mă mustru mai ales pentru că nu am mereu acea copilărie învietoare a sufletului, de a te bucura ca de ceva nou de tot ceea ce îţi scoate în cale fiecare zi, din voinţa sau îngăduinţa lui Dumnezeu. Şi cât aşteaptă Dumnezeu de la noi această bucurie! Este bucuria credinţei! Mă mustru pentru că, deşi cuvintele Mântuitorului exprimă o linişte împărătească, o pază neclintită, o făgăduinţă a vieţii, ele revin în minte ca o melodie pe care ai tot ascultat-o şi care, după ce opreşti playerul, se repetă singură, printre stolurile nesfârşite de gânduri. Dar ea se repetă fără să o cânţi, fără să o înţelegi, uneori chiar fără să o conştientizezi, decât târziu... Abia atunci, ca un risipitor de Cuvinte, poţi să te întorci la Tatăl tău şi să cazi cu faţa la pământ, iar Tatăl să îţi cadă pe grumaji, făgăduindu-ţi viaţa din nou...