--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Septembrie 2014, nr. 9 (293), an XXV (serie nouă)
Spiritualitate
--- pagina: 3

Crucea – stindardul vieţii

de Valentin Vesa

În calendarul bisericesc, luna septembrie, prin excelență, se evidențiază prin omagierea Crucii Domnului Hristos, „nebunie”, pentru cei ce nu cred, „putere a lui Dumnezeu”, pentru cei credincioși (1 Corinteni 1,18), și, mai ales, semnul mântuirii în Hristos. Caracterul festiv al praznicului „Înălțării Sfintei Cruci” (14 septembrie) este redat și de cele două duminici, premergătoare și succesivă, care îl încadrează teologic – dogmatic și moral.

Ne vom referi în acest scurt articol la fragmentul evanghelic care se citește în Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci, din Evanghelia după Luca, capitolul 3, versetele 14-15. Aici, Mântuitorul Hristos, făcând referință la un episod din viața poporului Israel, relatat în cartea Numerilor (21, 8-9), anunță Patima Sa care urma să vină: „Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să se înalțe Fiul Omului. Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”. Identificăm aici ceea ce Teologia Biblică numește interpretarea tipologică a unui eveniment veterotestamentar important în lumina timpului hristic. Poporul Israel, călăuzit de Proorocul Moise, se afla în drum spre Țara Făgăduinței. Chiar dacă Dumnezeu l-a încredințat de prezența Sa în mijlocul său, prin nenumărate minuni și, în aici, mai ales, prin victoria nesperată împotriva canaaniților, poporul a rămas la fel de învârtoșat la inimă și cârtitor. În consecință, șerpi veninoși au început să-i muște pe cei din tabără, aducând peste ei umbra morții. În acest cadru terifiant, apare puterea vieții, căci, la poruncă, Moise înalță un șarpe de aramă pe culmea cea mai înaltă, și, în cel care privea la acesta, moartea era covârșită de viață.

Prin faptul că Însuși Domnul Hristos evocă acest episod avem suficiente argumente să afirmăm că șarpele de aramă este tipul, deși palid, totuși profetic, al Crucii lui Hristos, înfiptă pe Muntele Golgota. Dacă șarpele, odată cu păcatul lui Adam, a devenit simbol al blestemului și omul se temea și fugea de el, Dumnezeu, prin același semn al blestemului, aduce binecuvântarea. Șarpele edenic a adus moartea, șarpele de aramă aduce viața. În aceeași logică, Hristos Însuși s-a făcut blestem. Acest lucru doar ca să împărtășească viața. Zice Sfântul Pavel: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem; pentru că scris este: Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn" (Galateni 3, 13). Similar cu șarpele din pustie, dar nu prin puterea cuiva din afară și nu la nivel prefigurativ, El Însuși, fiind Viața (antitipul), face ca tot cel ce privește spre crucea înfiptă în mijlocul pământului să aibă viață din belșug. Acest lucru ni-l sugerează și Înțeleptul Solomon când zice: „Caci cel care se întorcea către acest semn se vindeca, dar nu prin ceea ce vedea cu ochii, ci prin Tine, Mântuitorul tuturor. Și prin aceasta arătat-ai vrăjmașilor noștri ca Tu ești Cel Care izbăvești de tot răul (Înțelepciunea lui Solomon 16, 7-8). Crucea, prin Hristos care s-a răstignit pe ea, devine semnul biruinței asupra morții. Așa cântăm în slujba vecerniei praznicului: „crucea de viață purtătoare este ușa raiului, întărirea credincioșilor, îngrădirea Bisericii și biruința creștinilor cea neînvinsă”[1].

Șarpele de aramă a ridicat blestemul morții în poporul lui Israel, crucea lui Hristos a transformat blestemul în binecuvântare pentru întreaga umanitate. Proclamăm cu tărie la slujba utreniei acest adevăr: „S-a plinit glasul proorocului Tău Moise, Dumnezeule, care zice: Vedea-vor Viața voastră spânzurată înaintea ochilor voștri. Astăzi Crucea se înalță și lumea din înșelăciune slobozește; astăzi învierea lui Hristos se înnoiește și marginile pământului se bucură, în chimvale ca David cântare Ție aducând și zicând: Lucrat-ai mântuire în mijlocul pământului, Dumnezeule: Crucea și Învierea, prin care ne-ai mântuit pe noi”[2]. Așadar, de la El vine Viața, pentru că El este Viața (Ioan 14, 6).

Precum șarpele în pustie și Crucea se înalță și vestește lumii mântuire. Prin analogie, crucea este stindardul Împăratului biruitor care își vestește victoria. Și nu orice fel de stindard, ci cel la care, privind cineva și urmându-l, se tămăduiește de boli și de moarte și intră în viață. De aceea devine și singurul obiect și singura stare întru care omul se poate lăuda. De acest lucru ne încredințează Sfântul Pavel când zice: „Mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Galateni 6, 14).

Ca să argumentez tema pe care am dezvoltat-o până acum, mă voi folosi de icosul 6 din Acatistul închinat Sfintei Cruci, unde creștinii își manifestă admirația față de lucrarea crucii, stindardul vieții, zicând: (Bucură-te) ridicarea celor căzuţi, îndreptarea celor robiţi de patimi, sprijinirea sărmanilor, apărătoarea deznădăjduiţilor, doctorul celor ce bolesc, și veselia sufletului”. În acelaşi timp, crâmpeie din mărturisirea inspirată a Sfântului Ioan Damaschin completează și sintetizează foarte bine această idee: „Crucea este pavăza, arma şi trofeul împotriva diavolului… Este scularea celor căzuţi, sprijinul celor statornici, reazemul celor slabi, toiagul celor păstoriţi, călăuza celor convertiţi, desăvârşirea celor înaintaţi, mântuirea trupului şi a sufletului, izgonitorul răutăţilor, pricinuitorul bunătăţilor, distrugerea păcatului, răsadul învierii, pomul vieţii veşnice[3].

Traian Dorz, în spiritul celor afirmate mai sus, a scris un poem din care, în încheiere, am să redau câteva versuri: „Crucea-i semnul mântuirii, căci pe ea, Hristos a dat/ Preţul negrăit al Jertfei pentru al lumii-ntreg păcat…/ Aţintiţi-vă privirea toţi cei slabi şi osteniţi/ La Iisus Biruitorul – şi spre El nădăjduiţi./ Crucea Lui mântuitoare are-n ea puteri şi har/ Să vă ierte tot păcatul, să v-alunge orice amar,/ Să vă umple de putere, să vă-nalţe tot mai sus,/ Să vă facă să fiţi vrednici să staţi veşnic cu Iisus” (Crucea-i semnul mântuirii).



[1] Mineiul pe septembrie, EIBMBOR, București, p. 207.

[2] Mineiul pe septembrie, EIBMBOR, București, p. 219.

[3] Dogmatica IV. 11, EIBMBOR, București, 1943, p. 140.