--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Septembrie 2014, nr. 9 (293), an XXV (serie nouă)
Theologica
--- pagina: 5

Nu poţi şti niciodată! Pentru o abordare unitară a vieţii (III)

de Pr. Dan Popovici
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

„Bucuraţi-vă pururea”. Nu doar când aveți motive de bucurie. Ci și în strâmtorare, în ispite, în greutăți, în boli. Despre starețul Ambrozie de la Optina, biograful său, schiarhimandritul Agapit nota: „Câte feluri de necazuri, de boli şi nereuşite nu a trebuit să încerce, dar nimic nu a putut să-l zdruncine, a rămas totdeauna vesel şi liniştit. Stând pe patul de suferinţă, din când în când, ca de obicei, glumea cu monahii din jur şi, fiind într-o extremă neputinţă, îi mângâia pe cei lipsiţi de curaj, pe cei ce îi lua gura pe dinainte, cu o privire blândă părintească sau cu atingerea mâinii lui slabe. De obicei, când stareţul era grav bolnav, aproape toţi fraţii schitului, în special cei mai tineri, erau într-o deznădejde totală. În schit era un frate înaintat în vârstă, cu chelie, pe nume I. T. Fiind grav bolnav stareţul, el a venit supărat în chilie la acesta cu speranţa ca măcar tăcând să primească binecuvântare de la acesta şi nu s-a înşelat. Cu inima strânsă s-a apropiat de patul bolnavului, a făcut metanie şi a întins mâinile pentru binecuvântare. Dându-i binecuvântare, stareţul l-a lovit încetişor peste cap şi în glumă, cu un glas abia şoptit, i-a spus: „Ei, tu, egumen chel!". „Ca şi cum s-a răsturnat un munte de pe umeri, a spus fratele, atât de uşor mi s-a făcut în suflet". Venind în chilie, nu îşi găsea loc de bucuros ce era. Se învârtea prin chilie şi repeta: „Dumnezeul meu! Ce este oare? Părintele abia suflă şi totuşi glumeşte". Multe astfel de exemple au mai fost. Cum stareţul adesea suferea foarte puternic, iar sănătos cu desăvârşire nu a fost niciodată, atunci între apropiaţii lui, la întrebarea: „Cum staţi cu sănătatea părinte?", s-a definit un răspuns comun: „Sunt vesel". Sufletul stareţului se găsea totdeauna într-o stare liniştită şi de pace[1]. Să remarcăm faptul că „Bucuraţi-vă pururea” e un îndemn mai puternic decât acela de a întâmpina cu liniște sufletească tot ce vine peste tine.

„Daţi mulţumire pentru toate”. Nu doar pentru cele care îți convin. Iov a avut această abordare unitară: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat de acum și până-n veac” (Iov 1, 21), a rostit el când a pierdut totul: copii, avere, sănătate. „Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi”. Sfântul Ioan Gură de Aur, la capătul a multe prigoniri imperiale, aflat în exil, și-a dat duhul cu cuvintele: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate !” Iată cum caracterizează Sfântul Ignatie Briancianinov această ultimă expresie: „Slavă lui Dumnezeu! Puternice cuvinte! în vremea încercărilor şi a necazurilor, atunci când inima este înconjurată, împresurată de gândurile îndoielii, puţinătăţii de suflet, nemulţumirii, cârtirii, trebuie să ne silim a repeta adesea, fără grabă, cu luare aminte, cuvintele: slavă lui Dumnezeu! Cel ce va crede întru simplitatea inimii sfatului înfăţişat aici şi îl va pune la încercare atunci când se va ivi nevoia, acela va vedea minunata putere a slavoslovirii lui Dumnezeu, acela se va bucura de aflarea unei noi cunoştinţe atât de folositoare, se va bucura de aflarea unei arme atât de puternice şi lesnicioase împotriva vrăjmaşilor gândiţi. Singur răsunetul acestor cuvinte rostite atunci când năvălesc mulţime de gânduri ale întristării şi trândăviei, singur răsunetul acestor cuvinte rostite cu silire de sine, parcă numai cu gura şi parcă în văzduh, căpeteniile văzduhului se cu­tremură şi se întorc fugind; se împrăştie, cum e împrăş­tiat praful de vântul puternic, toate gândurile întunecate; se depărtează apăsarea şi tânjeala de la suflet; la acesta vin şi în el se sălăşluiesc uşurimea, liniştea, pacea, mângâierea, bucuria. Slavă lui Dumnezeu! Slavă lui Dumnezeu! Sărbătoreşti cuvinte! Cuvinte care sunt o vestire de biruinţă ! Cuvinte care sunt veselie pentru toţi robii credincioşi ai lui Dumnezeu, frică şi înfrângere pentru toţi vrăjmaşii Lui, sfărâmare a armei lor... Slavă lui Dumnezeu! Multora dintre bineplăcuţii lui Dumnezeu le plăcea să repete adeseori aceste cuvinte: ei gustau puterea tăinuită în ele. Sfântul Ioan Gură de Aur, atunci când stătea de vorbă cu prietenii şi fraţii duhovniceşti despre oarecare împrejurări, mai ales de necazuri, punea drept piatră, drept dogmă de temelie a convorbirii cuvintele: slavă lui Dumnezeu pentru toate! Obiceiul său, păstrat de istoria bisericească pentru viitorime, era de a-şi începe totdeauna cuvântările, lovind cu arătătorul mâinii drepte în palma mâinii stângi, prin cuvintele: slavă lui Dumnezeu pentru toate! Fraţilor! Să ne deprindem şi noi a slavoslovi adesea pe Dumnezeu; să folosim această armă în necazurile noastre; prin neîncetata slavoslovire a lui Dumnezeu să-i alungăm, să-i zdrobim pe vrăjmaşii noştri - şi mai ales pe cei care se străduiesc să ne doboare prin întristare, puţinătate de suflet, cârtire, deznădejde... Pentru tot ce văd în mine însumi, în toţi, în toate - slavă lui Dumnezeu!”[2] Cuviosul Paisie Aghioritul ilustrează astfel această abordare doxologică: „Mi-au tăiat, de pildă, un picior? Să spun: «Slavă Ţie, Dumnezeule, că am cel puţin un picior! Aceluia i le-au tăiat pe amândouă». Chiar dacă aş rămâne un buştean, fără mâini şi picioare, tot va trebui să spun: «Slavă Ţie, Dumnezeule, că am umblat atâţia ani, în timp ce alţii s-au născut infirmi!»[3]. Daţi mulţumire pentru toate... Mulțumește lui Dumnezeu și pentru o zi călduroasă și pentru una friguroasă. Mulțumește lui Dumnezeu și pentru un an ploios și pentru unul secetos. Și pentru unul plin de succese și pentru unul cu nenumărate eșecuri. Fii mulțumitor totdeauna.

Conștient sau nu, în conformitate cu talanții primiți, fiecare caută să dobândească un instrument, o viziune unificatoare asupra realității, sperând, de fapt, la o unificare interioară. Odată, patru sketioți s-au dus la marele Pambo, îm­brăcați în piei, şi fiecare vorbind despre virtuțile tovarăşului său. Primul postea mult; al doilea era neagonisitor; al treilea câştigase multă dragoste; despre al patrulea ziceau că trăieşte de douăzeci şi doi de ani sub ascultare la un bătrân"[4]. Unii, poate pentru a se lămuri care instrument li s-ar potrivi mai bine, au experimentat pe perioade determinate de timp diverse astfel de instrumente-viziune. În Pateric citim despre avva Dioscoros, episcopul Nachiastiei, că în fiecare an începea un alt fel de viață, zicând: „Anul acesta nu mă întâlnesc cu cutare"; sau : „Nu vorbesc"; sau : „Nu mănânc fiertură" ; sau : „Nu mănânc fructe şi verdețuri", în privința lucrului făcea la fel: termina ceva, se apuca de altceva, în fiecare an”[5].

A avea o abordare unitară înseamnă a nu mai avea preferințe, înseamnă a transcende dualitatea plăcere-durere (Sfântul Maxim Mărturisitorul). Un mare nevoitor de la Sfântul Munte din sec. XX, Părintele Trifon Românul a trăit la Capsala aproape patruzeci de ani singur cu desăvârşire, fără obşte, fără ajutorul vreunui ucenic. Gheron Trifon, afirma Cuviosul Paisie Aghioritul, se dispreţuia pe sine în mod desăvârşit. Preţ de douăzeci de ani a purtat o dulamă, o rasă, un pantalon şi un fes. Spăla pantalonul şi-şi acoperea goliciunea cu dulama. Spăla dulama şi rămânea în pantaloni. Când erau lunile de iarnă sau ploua mult nu-şi mai spăla hainele pentru că nu putea să le mai usuce. Aşa că le purta luni de-a rândul, deşi puţeau de la un timp. Îndura cu răbdarea lui Iov toate lipsurile vieţii. În ultimii douăzeci de ani ai vieţii a orbit aproape desă­vârşit. Nu a acceptat însă să fie îngrijit de vreo chi­lie sau mănăstire. Colibioara sa era zidită din piatră şi era acoperită cu paie. Acolo trăia ca un exilat, neavând legături, cunoştinţe şi întâlniri cu alţi Pă­rinţi aghioriţi. Acolo a trăit cercetări cereşti ale Sfinţilor şi a produs ca o albină mierea isihiei şi a virtuţilor. Preţ de patruzeci de ani s-a luptat cu trupul, cu diavolul şi cu patimile, ieşind biruitor. Hristos i-a dăruit harisme, mai ales cea a rugăciunii şi a nepătimirii. Nu-l interesa nimic, în afară de a-şi îm­plini legătura şi comunicarea cu Dumnezeu prin rugăciunea minţii. Deşi prin acoperiş picura apă, totuşi, nu s-a îngrijit să-l repare, pentru că avea mintea şi vieţuirea în cer. De mai multe ori, părintele Paisie l-a rugat să-l lase să-i repare acoperişul.

- Unde dormi, binecuvântatule, când e vreme rea şi ploaie?

- Pe bătrânul Trifon nu-l deranjează ploaia. Când mă udă leoarcă pe o parte, mă întorc pe cealaltă. Nu-i nevoie să-mi faci nimic. Bine e aşa.

O abordare unitară a vieții are ca efect secundar liniștirea minții și a inimii. Atunci acțiunile cotidiene continuă dar înăuntrul tău tăcerea e deplină. Abordarea unitară te scoate din jocurile minții, din relativizările ei, ca și din încâlcelile emotivității, din politropia inimii. Te aruncă pe un nivel mai profund al ființei tale. Abordarea unitară îți sporește treptat trezvia, atenția, echilibrul interior, încrederea în tine.

Când aplici o metodă necondiționat spargi tiparele mentale și sentimentale ale omului vechi, pentru că orice metodă are conveniente și inconveniente și viața e atât de complexă încât îți va oferi posibilitatea de a aplica metoda și atunci când îți convine și când nu. Când îți dorești să o aplici, vei vedea că ți se oferă imediat oportunități. Dacă reușești, atunci vei experimenta ce înseamnă să nu mai trăiești prin minte și inimă. Poți, de exemplu, fie să alegi să-i slujești pe ceilalți, fie să te însingurezi. Ambele sunt la fel de grele. Când ai ales una ai tendința de a merge spre cealaltă. I-ai slujit pe ceilalți și ți s-a acrit și te-ai însingura. Invers, de prea multă singurătate, bolind de akedia, ai merge, ai fi dispus să-i slujești pe ceilalți. Ambele căi, a abandonării și a voinței, sunt grele. Dar nu poți merge pe amândouă. După ce te-ai decis asupra uneia trebuie să perseverezi în ea, să rămâi acolo să fii fiert, omorât de ea. Cuviosul Părinte Ghelasie Gheorghe de la mânăstirea Frăsinei, referindu-se la gestul de închinare tăcută, trează, plină de reverență, gratitudine și cutremurare în care stăteau nemișcați ore în șir pustnicii din Cheii Râmețului, avea o vorbă: „Trebuie să faci acel lucru până crăpi”. Până crapă omul tău cel vechi, pentru a face loc celui nou.

Nu numai că trebuie să crezi deplin în propria modalitate de abordare unitară a evenimentelor cotidiene, ci e la fel de necesar să o aplici cu perseverență, neperturbat de faptul că oamenii te vor considera într-o ureche. Într-o perioadă când era proscris și sărac Confucius era auzit cântând mereu la alăută, spre surprinderea celor din jur cărora nu le venea să-și creadă urechilor: Doi dintre ei au venit odată și l-au întrebat: „Cum, aflându-te la strâmtoare cânţi?” Învățatul le răspunse: „Ce vreţi să spuneţi? Dacă societatea îmbrăţișează principiile înţeleptului oamenii spun că are succes, dacă le respinge oamenii socotesc că a eșuat. Eu am ales să întâmpin toate cele ce vin asupra mea rămânând credincios principiilor de dreptate și generozitate; dovedește asta cumva că m-aș afla la necaz? Dacă îmi cercetez conștiinţa constat că sunt în acord perfect cu principiile mele; chiar în mijlocul greutăţilor de tot felul, precum cele din prezent, virtutea-mi este neștirbită”. Deci pot să cânt. Există o pictură care îl reprezintă pe Horea prins de trupele austriece (la 27 decembrie 1784). Pus în lanțuri și încadrat de soldați călare, Vasile Nicola, acesta fiind de fapt numele său, mergea cântând din fluier. Supranumele de Horea i se trăgea de la faptul că ştia să cânte frumos, să "horească"[6].

Perseverența aceasta o vedem la stâlpnici. Când un astfel de ascet urca pe stâlpul său el nu mai cobora niciodată de acolo. Mai mult, rămânea cu picioarele atingând solul permanent, chiar și când dormea, întinzându-se pe un pat înclinat. Unii părinți athoniți au decis atunci când au intrat în monahism să nu mai părăsească Sfântul Munte niciodată. Nici măcar la înmormântarea părinților sau fraților lor, nici când boli grave se abat asupra lor și necesită internare în spital. În cumplita foame pe care cei aruncați în temnițele comuniste o răbdau, prințul Ghica a dovedit o astfel de perseverență când a decis să nu ia niciodată bucata cea mai mare de turtoi atunci când îi venea rândul să aleagă primul. Fata unei femei din satul Purcăreți din județul Alba a cunoscut un băiat mai de soi de la oraș. Când s-a întâmplat ca acesta să vină în vizită, fiind Postul Adormirii Maicii Domnului, fata, deși era obișnuită să postească, i-a cerut mamei îngăduința să-i gătească băiatului ceva de dulce, pentru a face impresie. Mama i-a răspuns: „Poate veni și domnul Țării Românești. Tot mâncare de post primește”.

Exemplele de mai sus vin să confirme faptul că pe toate meridianele omul căzut caută, conștient sau inconștient, să redobândească abordarea unitară pe care protopărinții au avut-o în Rai înainte de a fi fost seduși, în sens etimologic, de satan, abordare unitară pe care o vedem maximal restabilită în și de Hristos. Dar până acolo obstacolul major de care ne lovim este mintea aceasta a urmașilor lui Adam care cunoaște binele și răul (Fc. 3, 5). Așa cum observă un contemporan, „Mintea este atât de curioasă, întotdeauna rătăcind de colo colo, peste tot. Cu o minte rătăcitoare nu vei putea realiza ceva. Aceasta trebuie să se focalizeze intens, insistent. Metodele, tehnicile duhovnicești încearcă tocmai acest lucru. Viața este scurtă, energiile noastre sunt limitate. O metodă îți țintuiește, îți canalizează puterile spre o anumită lucrare. Folosește-ți mintea până ai găsit metoda potrivită, propria abordare. Apoi începe să lucrezi, să pui în practică acea abordare, fără a mai reflecta. Intră pe făgașul, pe albia acelei lucrări. Cu cât vei fi mai perseverent cu atât se va îngusta albia, cu atât mai profundă va fi lucrarea, cu atât mai aproape realizarea”.

Aplicată cu perseverență, fără a aștepta rezultate, abordarea unitară te preschimbă, fără a prinde chiar de veste (Eminescu, Scrisoarea III), dintr-un om vechi într-un om nou, un om nu doar după chipul lui Dumnezeu, ci care a realizat și asemănarea cu El. „Iar Eu zic vouă: faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri” (Mt. 5, 44-45). Când abordarea ta e unitară atunci te vei asemăna cu Stăpânul viei care a dat câte un dinar fiecăruia dintre lucrători, indiferent de ceasul la care a început să muncească (Mt. 20, 1-10), cu Dumnezeu care „face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mt. 5, 45), cu Dumnezeu care aduce însă urgia și necazul peste ambele categorii, pentru a vedea dacă ești cu adevărat un Iov, un om cu o abordare unitară.



[1] Schiarhimandritul Agapit, Starețul Ambrozie de la Optina, Editura Bunavestire, Galați, 2003, p. 188.

[2] Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască – Experiențe ascetice, vol. II, Editura Sofia, București, 2000, p. 101 ș.u.

[3] Cuviosul Paisie Aghioritul, Viața de familie, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 222.

[4] Pateric, Pambo 3.

[5] Ibidem, Dioscoros 1.

[6] Pictura se poate vedea în Traian Dorz, Locurile noastre sfinte, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2010, p. 44.


'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>