--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Septembrie 2014, nr. 9 (293), an XXV (serie nouă)
Eseu
--- pagina: 8

PRIMUM NON NOCERE!

de Alexandru Nemoianu

Primul episcop ortodox al Românilor-Americani a fost Policarp Morușca, cu numele civil de Pompei Morușca. A fost născut în 1883 și a fost hirotonit, după studii teologice, în 1908. El a fost căsătorit cu sora lui Nicolae Bălan, la acea vreme Mitropolit al Ardealului.

După ce o vreme a fost preot slujitor, Pompei Morușca a fost numit administrator adjunct la Mitropolia din Sibiu. După puțin timp, el s-a separat de soția lui, în urma unui divorț mai degrabă scandalos. Aparent diferențele hormonale erau net în dezavantajul preotului.

În 1925, Pompei Morușca a intrat în monahism și foarte repede a fost ridicat la treapta de arhimandrit și apoi numit stareț la mănăstirea Hodoș-Bodrog din vecinătatea Aradului. O comunitate mică și marginală.

În 1934, el a fost numit Episcop al recent înființatei Episcopii Românești din America. El a ajuns în Lumea Nouă și și-a așezat păstorirea sub formula, ”vă accept așa cum vă găsiți, dar de acuma înainte va trebui să avem ordine și disciplină”.

Scurta lui păstorire a fost un succes, până la un punct.

El a așezat centrul Episcopiei la ”Vatra” (un frumos domeniu rural din Michigan), a întemeiat oficiosul Episcopiei, gazeta ”Solia” și a început organizarea instituțiilor auxiliare ale Episcopiei.

El a vizitat și așezat în rânduială parohiile existente și a întemeiat protopopiate. Episcopul Policarp a publicat texte simple și uneori naive, în care a căutat să explice poporenilor cu foarte putina educație formală și celor tineri elementele fundamentale ale Ortodoxiei. Episcopul Policarp a intuit că viitorul Episcopiei va fi în limba engleză și a încurajat acest transfer. Tot Policarp a înțeles că viitorul Ortodoxiei în America va depinde de întemeierea unei ierarhii locale, independente, și a militat pentru acest scop luminat. Între alții, pe această temă, a avut discuții chiar la ”Vatra” cu Athenagoras, la acea vreme primat al Ortodocșilor greci din Lumea Nouă. Pentru el funcția din Lumea Noua era doar o treaptă vremelnică.

Păstorirea lui a fost foarte scurtă și, este convingerea mea, că dorința lui ar fi fost să avanseze în ierarhia din România.

El a forțat preschimbarea numelui Episcopiei Române din America în Episcopia ”misionară” din Romania. Evident o mișcare având de scop câștigarea simpatiei și sprijinului căpeteniilor ortodoxe din România.

El a participat la lucrările Sinodului Patriarhiei Române, părăsind dioceza sa pentru o lungă vreme. În 1939, din nou, a pornit pe acel drum, și circumstanțele istorice au făcut cu neputință revenirea lui înapoi.

Rămâne un fapt istoric că scurta lui păstorire și activitate în Lumea Nouă nu au fost salutate cordial de întreaga comunitate Româno-Americană. În fapt, Policarp a fost atacat vehement de către cel mai popular și mai circulat ziar româno-american la acea vreme, ”America”, oficialul Uniunii și Ligii Societăților Romanești din America.

Din corespondența cu diferiți preoți și din alte izvoare rezultă foarte clar că Episcopul Policarp și acei opozanți ai săi vedeau diferit viitorul Episcopiei. Din motive politice, menționate anterior, și din ambiție de promovare Episcopul Policarp căuta să subordoneze necondiționat Episcopia ”Vatra” Patriarhiei Române. Opozanții lui erau la fel de vehemenți în a se opune unei atare gândiri. Nici în Romania Episcopul Policarp nu era extrem de aprobat.

El a enervate considerabil pe Regele Carol II prin comentarii la adresa vieții personale a Regelui și prin faptul ca, în mod deschis, Policarp sprijinea pe cei mai temuți adversari ai Regelui, membri ai Mișcării Legionare.

A fost deopotrivă trist și simbolic faptul că, la ultima plecare spre România, singurul care se găsea pe peron era tânărul George Găvrilă.

În Romania, vreme de aproape doi ani, Policarp a dus o viață de pensionar. În 1941, regimul Antonescu s-a declarat enervat de faptul că ”de doi ani capătă salariu fără a face nimica”.

Prin urmare, Policarp a fost numit episcop auxiliar la Ismail-Cetatea Alba. Canonic aceasta anula ”episcopatia” lui pentru Lumea Nouă. În același timp trebuie reținut că acel teritoriu, ocupat de armata română în august 1941, a fost declarat în 1945, de către puterile victorioase ale războiului, ca ”teritoriu ocupat de puterile Axei”.

Episcopul Policarp a fost foarte activ acolo și a cooperat deplin cu Mitropolitul Visarion Puiu, cel care avea în administrare bisericească teritoriile ocupate de către armatele română și germană (nazistă) în Ucraina.

În 1944, Episcopul Policarp s-a refugiat din Ismail și a fost numit director al Institutului Teologic din București. Din 1945 până în 1946, el a fost episcop auxiliar al Maramureșului, la Sighetul Marmației.

În 1948, la vârsta de 64 de ani, a fost pensionat și de atunci a trăit ca membru al catedralei ”Reîntregirii” din Alba Iulia și apoi stareț al minuscului schit ”Sfântul Ioan Botezătorul” din același oraș.

Între 1947 și 1952, mai degrabă indirect, Episcopul Policarp a fost parte din lupta ortodoxiei romane din America.

În machinațiile și planurile Statului Roman și Patriarhiei Române din România comunistă, Episcopul Policarp nu mai avea nici un rol și, deci, a fost total marginalizat. După părerea mea ar fi un exercițiu inutil, steril, a încerca să restabilești care vor fi fost gândurile lui Policarp la acea vreme. Personal cred că erau pozitive. Cred!

Din lucrările și datele existente (și mă refer în primul rând la lucrările esențiale ale Profesorului Aurel Sasu din Cluj) rezultă că Episcopul Policarp a fost un personaj cuviincios și un ierarh harnic, dar de aici până la a pretinde ”canonizarea” lui, trecerea lui între sfinții venerați, este un drum lung. Un drum prea lung!

Este o afirmație hazardată să pretinzi că el ar fi fost ”în chip special persecutat" sau, mai exagerat, ”martirizat” în vremea regimului comunist. O asemenea exagerare riscă să banalizeze crimele comuniste. Persecutați special și martirizați au fost acei clerici care au suferit și murit în lagărele comuniste. Episcopul Policarp nu a fost intre ei.

Rămâne un fapt că Episcopul Policarp a rămas în libertate, a continuat să primească o pensie și a murit în pace între ai lui. După ”standardele” comunismului aceasta nu poate fi numita persecuție sau, oricum, el nu a fost persecutat mai mult decât zecile de milioane de oameni care au avut nefericirea să trăiască sub comunism.

După părerea mea, Episcopul Policarp a fost un om bun. Dar, tot după părerea mea, anume voci care cer ”sanctificarea" lui sunt cel puțin exagerat stridente.

În primul rând este timpuriu să ceri ”canonizarea” lui. O încercare de a introduce o asemenea sugestie a fost respinsă, pe bună dreptate, de către Sinodul Bisericii Ortodoxe din America, iar Sinodul Patriarhiei Române nici măcar nu a luat în considerare o asemenea sugestie. După părerea mea, o asemenea sugestie are totul în comun cu jocurile politice ale unei anume părți a clerului românesc din Lumea Nouă și nimic în comun cu credința. Asemenea strigări stridente, gen ”Santa Subito”, sunt complet străine duhului și tradiției ortodoxe.

După părerea mea, această naivă cerință de ”canonizare” este în detrimentul Ortodoxiei din Lumea Nouă, Ortodoxiei Românești și memoriei unui om bun.