'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Părintele Efrem Filotheitul de la Mănăstirea Sfântul Antonie cel Mare, Arizona – SUA, este unul dintre ucenicii care, aflaţi o vreme sub ascultarea Stareţului Iosif Isihastul, pustnic şi vieţuitor al Muntelui Athos în secolul al XX-lea, au împărtăşit lumii din experienţa pustiei şi din sfinţenia vieţii trăite împreună cu duhovnicescul lor părinte nevoitor.

Asemănându-se Arhimandritului Sofronie de la Essex, prin care s-au făcut cunoscute viaţa şi scrierile Sfântului Siluan Athonitul, Părintele Efrem Filotheitul contribuie la redescoperirea chipurilor de sfinţenie şi a modelelor de nevoinţă despre care oamenii sceptici afirmă că nu mai există în vremurile noastre. Acesta face referiri constante la stareţul său, Iosif Isihastul, prin mărturisiri legate de perioada de doisprezece ani petrecuţi în Muntele Athonului şi de modul de vieţuire alături de ceilalţi fraţi, viitori monahi, aflaţi sub ascultarea Stareţului Iosif, toate acestea fiind adunate în volumul Stareţul meu Iosif Isihastul.

Cartea surprinde întregul parcurs duhovnicesc al lui Gheron Iosif, ilustrând succint şi anii tinereţii, dar concentrându-se asupra vieţii anahoretice petrecute în Sfântul Munte Athos, mai întâi sub ascultarea unor povăţuitori îmbunătăţiţi, apoi în tovărăşia Părintelui Arsenie, chip al simplităţii şi al smereniei, care, văzând măsura duhovnicească a fratelui său de nevoinţă monahicească, deşi mai mare ca vârstă şi mai de multă vreme călugăr, i-a cedat întâietatea de stareţ, devenind ucenic al său. Alături de acest părinte, Gheron Iosif s-a nevoit treizeci şi şapte de ani, fără să se despartă nici douăzeci şi patru de ore, căci „erau ca doi fraţi, ca un suflet în două trupuri. O astfel de armonie şi dragoste aveau între ei!” (Arhimandritul Efrem Filotheitul, Stareţul meu Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2010, p. 64). Mai târziu, de dragostea Stareţului Iosif şi de bucuria Harului Care îl cerceta, se împărtăşeşte o întreagă obşte de ucenici, urmând acelaşi program ascetic, având ca numitor comun tăcerea, tăierea voii şi ascultarea desăvârşită de stareţ.

De altfel, ascultarea este virtutea pe care Părintele Efrem Filotheitul o conturează drept condiţie de căpătâi pentru împreuna-vieţuire cu Gheron Iosif, arătând şi roadele binecuvântate ale acesteia, dar şi poticnirile ucenicilor în nevoinţa dobândirii ei. Trăitor al cuvintelor din cărţile niptice ale Filocaliei şi următor al tradiţiei Sfinţilor Părinţi, Stareţul Iosif considera ascultarea drept învăţătura de bază a monahismului athonit, căci, spunea el, după cuvintele bătrânilor, „«Ai odihnit pe Stareţul tău? Ai odihnit pe Dumnezeu. Nu l-ai odihnit pe Stareţ? Nici pe Dumnezeu nu L-ai odihnit.» Fiindcă pe Dumnezeu nu-L vezi, însă pe stareţ îl vezi. Prin urmare, tot ce faci pentru stareţ, la Dumnezeu se ridică” (Ibidem, p. 226). Cartea înfăţişează confruntarea ucenicilor cu egoismul, cu propriile păreri şi gânduri, descurajările şi bucuriile acestora în lupta pentru depăşirea fricii şi nimicirea voii proprii, toate desfăşurându-se sub îndrumarea şi dragostea Stareţului Iosif, care preţuia mai mult statutul ucenicului celui bun, decât pe cel al isihastului iniţiat, căci, spunea el, ucenicul „nu a venit să-şi facă voia sa, ci voia stareţului. În tăierea voii se află toată greutatea, pentru că se îngrădeşte libertatea, care este trăsătura împărătească a omului” (Ibidem, p. 229). Părintele Efrem Filotheitul, invocând cuvintele lui Gheron Iosif, care zicea că nu văzuse încă, de-a lungul experienţei sale duhovniceşti, odihnă mai mare decât cea dobândită din ascultare, este încredinţat că „ascultarea aceasta este: să te scoţi pe tine însuţi din dragostea ta şi să-L pui pe Dumnezeu şi pe stareţ” (Ibidem, p. 77).

O întâmplare reprezentativă pentru chemarea ucenicilor de a face ascultare, dar şi pentru credinţa şi râvna stareţului în nevoinţele pentru dobândirea lui Dumnezeu este legată de Părintele Gherasim, care, bolnav fiind, avea ca ascultare să arunce medicamentele cu care venise şi să mănânce doar o dată în zi; împotrivindu-se cu argumentul că va muri, proaspătul ucenic primeşte de la Stareţul Iosif răspunsul „Ca să murim am venit aici. Nu-ţi fie frică!”, iar noaptea, un înger i se arată, zicându-i să facă ascultare de stareţ şi se va vindeca (Ibidem, p. 146-147). În altă împrejurare, Părintele Efrem Filotheitul se întreabă: „Cine a făcut ascultare de părintele său duhovnicesc şi s-a pierdut? Chiar şi strâmbă să fie porunca sau sfatul lui, Dumnezeu o va face bună” (Ibidem, p. 218).

Pe lângă acest aspect tematic, care oferă o radiografie exemplară asupra vieţuirii părinţilor athoniţi, cartea este valoroasă şi pentru faptul că autorul ilustrează nu doar cuvintele Stareţului Iosif, ci şi exemplificări faptice ale acestora. De pildă, acesta zicea adeseori că rugăciunea izvorăşte din ascultare, nu invers, că nicio altă nevoinţă nu-l mântuieşte pe monah mai repede decât ascultarea. Astfel, într-o zi, ascultarea Părintelui Haralambie era să urce pe o stâncă, la o colibă minunată – „o adevărată desfătare”, în ochii stareţului. Nu însă şi în ochii ucenicului, care cârteşte: „De ce îmi spune Stareţul că e minunat aici? Ce colibă mai e şi asta?”. Dar nu avea voie să coboare fără să fie chemat, aşa încât începe să se roage, gândindu-se astfel: „Nu mă dau bătut, chiar de ar fi să mor. Dacă nu mă strigă Stareţul, nu mă întorc înapoi. Mai bine să mor în ascultare, decât să fac neascultare”. După şase ore de rugăciune, coliba s-a preschimbat în palat (Ibidem, p. 348).

În alte circumstanţe, Gheron Iosif zicea că în măsura în care ucenicul are evlavie, credinţă şi ascultare faţă de stareţ, se revarsă şi Harul asupra sa. Ajuns la bătrâneţe, Părintele Efrem Katunakiotul, amintindu-şi de ucenicia la Stareţul Iosif, a dat o mărturie foarte grăitoare în acest sens: „Ah, fericită ascultare! [...] Zburam. [...] Veşnică să-i fie pomenirea! Ne-am săturat de Har! [...] am băut lângă Stareţul Iosif apă de izvor, apă din izvoarele Raiului!” (Ibidem, p. 180).

Dintre asceţii secolului al XX-lea care s-au nevoit în Sfântul Munte, Stareţul Iosif Isihastul a fost printre puţinii cu o nevoinţă atât de aspră, cu o rânduială atât de austeră, dar şi cu o atât de mare cutezanţă, credinţă şi un asemenea discernământ care l-au dus la contemplarea lui Dumnezeu. Ştiindu-l plin de dragoste, încredinţat de sfinţenia stareţului său, Părintele Efrem Filotheitul consideră că, dacă mai există o grijă a lui Gheron Iosif după mutarea sa la Domnul, este aceea ca toţi fiii duhovniceşti, nepoţii şi strănepoţii săi să reîntregească obştea în Împărăţia lui Dumnezeu. Ultimele pagini ale cărţii redau învăţătura Stareţului Iosif prin exemplul urmat de ucenicul cel bun – Părintele Efrem continuă să facă ascultare prin supunere în duh: nu numai că ia binecuvântare de la racla cu capul Sfântului său Stareţ Iosif în orice slujire, nu numai că păstrează legătura cu acesta vorbind cu el în duh sau în vis, ci se nevoieşte să trăiască după cum însuşi Stareţul Iosif trăia, spunându-i: „Da, Gheronda, ne străduim să facem ascultare. [...] Păzesc toate câte mi-aţi poruncit atunci când trăiaţi. Trăiesc aşa cum trăiaţi şi Sfinţia Voastră” (Ibidem,p. 435).