--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Martie 2015, nr. 3 (299), an XXVI (serie nouă)
Eseu
--- pagina: 2

Religia în şcoli. Sofisme şi argumente

de Nicolae Turcan

Tema orei de religie a devenit obsesivă. Fiecare îşi dă cu părerea după propria-i măsură: unii, din lumea academică, se arată dezamăgiţi de calitatea intelectuală a profesorilor de religie; progresiştii societăţii civile susţin că Darwin are dreptate (ca şi cum dreptatea lui ar exclude automat puterea creatoare a lui Dumnezeu!); alţii atacă – pur şi simplu din ură – Biserica, evidenţiindu-i defectele (de care nu duce lipsă) şi uitându-i calităţile (pe care, oneşti să fim, le deţine); un cor de voci indignate condamnă manualele de religie, iar ateii, o minoritate mai mult sau mai puţin agresivă, atacă religia însăşi. Şi lista nu se opreşte aici.

Să recunoaştem că dreptatea ar putea fi, subiectivist şi relativist vorbind, în grădina fiecăruia. Dar să fim de acord, în acelaşi timp, că toleranţa faţă de alteritate trebuie exersată mereu de la început, fiindcă în „zgomotul şi furia” dezbaterilor ea este, cel mai adesea, uitată. Fireşte că pare mai uşor, teoretic vorbind, să fii tolerant în numele unei religii a iubirii, decât în numele ateismului militant. Creştinii ar trebui să fie mai înţelegători decât ateii şi, poate, chiar sunt. Deviaţii se pot întâlni însă şi de o parte şi de alta, iar ipocrizia se poate insinua în orice declaraţie de iubire la adresa umanităţii sau a lui Dumnezeu. Trebuie să recunoaştem însă că există şi iubire autentic creştină, care-şi cunoaşte măsura demnităţii şi autenticităţii sale umane şi, prin participare şi imitaţie, vorba lui Platon, îşi încearcă şi măsura demnităţii şi autenticităţii sale divine. Este o iubire ce reuşeşte să se manifeste, cu toleranţă şi înţelegere, chiar faţă de propriii duşmani. Cine are ochi de văzut o vede.

Predarea religiei în şcoli este un lucru bun, s-o subliniem încă o dată. Nu putem arunca pisica moartă în curtea Bisericii pentru corupţia din ţară, atâta timp cât există o putere judecătorească menită să pună ordine în acest domeniu. Că nu se văd rezultatele orei de religie predate în ultimii douăzeci de ani este un sofism. În aceeaşi logică am putea continua astfel: după kilometrii de autostradă construiţi în România în ultimii 20 de ani, ar trebui să tragem concluzia că nici alte ore sau facultăţi, mai puţin religioase, n-au produs mare lucru; la fel, dacă ne interogăm asupra finanţelor, economiei, afacerilor etc. din această perioadă postdecembristă ar trebui să punem problema legitimă dacă facultăţile de profil mai merită să existe!… Prin urmare, este evident că argumentaţia nu se susţine nici în privinţa orelor de religie.

Nu putem demoniza ora de religie nici pentru că profesorii n-ar fi la măsura doctorilor (reali) în teologie şi n-ar stăpâni subtilităţile scolasticii medievale (deşi unii o pot face, cinste lor!). Credinţa a avansat şi prin puterea pe care dragostea i-a dat-o, prin oamenii extraordinari care au însufleţit această dragoste a lui Dumnezeu faţă de toţi. Şi prin sfinţi mai puţin culţi, dar plini de dragoste şi înţelegere, nu doar prin scriitori şi gânditori de geniu. În măsura în care profesorul de religie îşi îndeplineşte rolul său, ora de religie se justifică. Excepţiile sunt, ca peste tot, excepţii. Iată de pildă scandalul dintre elevii şi profesorii liceelor de elită clujene, care dovedeşte că profesori insuportabili, grobieni, lipsiţi de respect, indiferenţi şi ignoranţi sunt şi la alte materii. Or, aceasta nu justifică desfiinţarea acelor ore! Să-i mulţumim bunului Dumnezeu că încă se mai predau biologie, fizică, matematică, chimie, educaţie civică etc., în pofida unor dascăli care nu sunt la înălţimea vocaţiei! De aceea, nici acest argument împotriva profesorilor de religie nu e decât umoare şi ură, restul fiind pasibil de îmbunătăţire.

Continuă depunerea cererilor pentru ora de religie. Contrariază faptul că trebuie completată o cerere standard, ca şi cum românii n-ar şti să facă o cerere scrisă de mână pe o coală albă. (Am putea să ne întrebăm ironic: oare ce profesori vor fi fiind vinovaţi şi ce ore ar trebui scoase din şcoală pentru această „ignoranţă”?) Apoi contrariază numărul mare de cereri, majoritar. Argumentul majorităţii încă mi se pare funcţional: dacă minoritatea avea dreptul să nu facă ora de religie, completând o cerere, de ce această nebunie generalizată în care majoritatea e nevoită să facă cereri pentru ca minoritatea să n-o facă? Pentru că aşa cere legea, îmi veţi spune şi pentru ca minoritarul să nu se simtă marginalizat. Dar atunci, deşi nu aceasta este miza discuţiei despre religie, nu pot să nu avansez o propunere ironică: haideţi să fim egalitarişti şi să aplicăm aceeaşi regulă şi pentru minoritari şi pentru majoritari şi într-un an să completeze cererea cei ce vor să facă religie, în altul cei ce nu vor să facă religie. Măcar aşa nu s-ar simţi nimeni ofuscat de hiperbolizata suferinţă a completării cererii.

După cum vedeţi ne încurcăm în lucruri infime, vecine cu meschinăria. Sofisme care, paradoxal, dezvăluie câteva adevăruri: că lupta antireligioasă, chiar dacă minoritară, are miză mult mai puţin infimă şi are o energie surprinzătoare pentru o ţară educată cincizeci de ani în ateismul comunist; că victoria recentă a antireligioşilor, după cum spunea Radu Preda, este „o victorie a intoleranţei”, de aceea minoritarii ar trebui să fie toleranţi cu majoritarii în aceeaşi măsură în care cer ei înşişi toleranţă; şi, în fine, că logica depunerii cererilor numai de către majoritari nu este... logică.

În rest, numai de bine. Cred că religia ar trebui predată în şcoli, chiar dacă s-ar introduce, în plus, şi istoria religiilor, tocmai pentru că ora de religie are un atu: copii pot învăţa despre propria lor tradiţie şi despre propria lor identitate, nu din afara ei, ci din interior, asigurându-se de o înţelegere mai bună. Despre familia mea nu învăţ (esenţial) de la vecini. Dacă rămânem la distincţia existenţială dintre cunoaştere şi înţelegere: chiar dacă un ateu cunoaşte creştinismul şi îl poate preda exemplar, aceasta nu înseamnă că-l va şi înţelege cu adevărat. Exemplificând din perspectivă ortodoxă, nu văd un ateu vorbind cum se cuvine despre teologia mistică a Bisericii de Răsărit sau despre sfinţii ei. (Probabil că acest argument se aplică şi în cazul altor religii şi confesiuni.) Aşa că este preferabilă ora de religie.

Nu în ultimul rând, să nu uităm că există şi patologii ale raţiunii, nu numai ale religiei (vezi dezbaterea dintre Habermas şi Ratzinger). Extremismul poate fi găsit în ambele tabere şi el se cere amendat indiferent unde apare, spre a nu face victime. Pentru a nu se radicaliza şi a ieşi de sub privirea publică, devenind prin îmbolnăvire spirituală extremism religios, religia trebuie predată aşa cum se cuvine, sub semnul toleranţei, al înţelegerii şi al păcii sociale. Pe de altă parte, ora de religie, cu mult mai mult decât ora de istoria religiilor – care este, în sine, „distantă” religios – poate contracara patologiile raţiunii, care au vărsat, la rândul lor, atâta sânge în istorie.

Prin urmare, chiar dacă mai poate fi îmbunătăţită în privinţa programei şi a profesorilor, sau poate tocmai de aceea, ora de religie merită să rămână, mai ales în contextul introducerii unor alte ore (istoria religiilor, etică socială etc.). Cred că există suficiente argumente pentru. Şi destule sofisme împotrivă.