--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Martie 2015, nr. 3 (299), an XXVI (serie nouă)
Personalităţi duhovniceşti contemporane
--- pagina: 5

Sfântul Cuvios Porfirie Cavsocalivitul şi harisma bucuriei

de Ierom. Dr. Benedict Vesa

„Cel ce iubește puțin, dă puțin; cel ce iubește mai mult, dă mai mult. Iar cel ce iubește foarte mult, ce are vrednic de dat? Se dă pe sine însuși”, va spune Sfântul Cuvios Porfirie Cavsocalivitul. Și aici este sursa bucuriei, harisma interpretată de cuvios drept un ingredient obligatoriu pentru o viață duhovnicească efervescentă. De altfel, aici se concentrează și principiile sale de viață: „Postiți cât puteți, faceți câte metanii puteți, desfătați-vă de câte privegheri puteți, numai să fiți bucuroși. Să aveți bucuria lui Hristos, care ține veșnic, care poartă într-însa veșnica fericire, liniștea cea neclătită… Este bucuria plină de tot harul… Hristos voiește și simte mulțumire dacă răspândește bucuria, dacă îi îmbogățește pe cei credincioși ai Săi cu bucurie. Mă rog ca bucuria noastră să fie deplină[1].

Cuviosul Porfirie se naște pe 7 februarie 1906, în insula Evvia, satul Sfântul Ioan, din eparhia Karistia. Tatăl său, Leonid, era cântărețul bisericii, și cel care l-a inițiat în cele duhovnicești. Micul Evanghelos, cu numele său de botez, era al patrulea copil al familiei, și, din pricina sărăciei în care se aflau, este nevoit la doar șapte ani să plece la muncă în Halkida. La vârsta de 12 ani ajunge în Sfântul Munte Athos din dorința de a-l imita în cele duhovnicești pe Sfântul Ioan Colibașul, pe care îl prețuia în chip deosebit și a cărui viață o cunoștea în detaliu. Ajunge în Cavsocalivia și primește să intre în ascultarea a doi bătrâni aspri, Pantelimon și Ioanichie. La 14 ani va fi tuns în monahism cu numele Nichita, iar doi ani mai târziu va primi și schima mare. În această perioadă primește de la Dumnezeu și darul străvederii.

Din pricina unei boli serioase, trei ani mai târziu va fi nevoit să părăsească Sfântul Munte și se întoarce în insula natală, la Evvia, la Mănăstirea Sfântul Haralambie. Aici, în anul 1926, va fi hirotonit preot de către Arhiepiscopul Sinaiului, Porfirie al III-lea, primind și numele de Porfirie. Ca duhovnic, va petrece 12 ani în această mănăstire. Pentru o scurtă perioadă va sluji și ca paroh într-unul din satele Evviei.

În 1940, la începutul Primului Război Mondial, se va stabili la Atena, primind slujirea de duhovnic la Policlinica Sfântul Gherasim, lângă Piața Omonia. Aici va săvârși 33 de ani de lucrare duhovnicească. După pensionare, se va așeza la Mănăstirea Sfântului Nicolae din Kallisia, vechiul Pendeli, unde își va continua lucrarea de duhovnic. Se ostenește mult și pentru zidirea unei mănăstiri la Milesi, lucrare care se începe cu punerea pietrei de temelie în 26 februarie 1990.

Apropiindu-i-se sfârșitul, dorește să se retragă acolo unde și-a început viața monahală, în Sfântul Munte, la Cavsocalivia, pentru ca, fără zgomot și în taină, să-și dea sufletul în mâinile Domnului: „acum am îmbătrânit, vreau să merg și să mor acolo, sus”. Cu gândul la unitatea la care ne cheamă Hristos în rugăciunea arhierească, „ca toți să fie una”, trece la cele veșnice pe 2 decembrie 1991. În ziua de 27 noiembrie 2013, Cuviosul Porfirie a fost canonizat, cu data de prăznuire 2 decembrie, ziua nașterii sale la cele de sus.

Sfinții lui Dumnezeu sunt cei care înlătură distanțele și ne leagă unii de alții. Ei sunt contemporani nouă și mesajul lor este unul personal. Experiența la care ne invită Cuviosul Porfirie se poate descrie prin „dobândirea minții lui Hristos” și a „harului Duhului Sfânt”, care-l deschid pe om înspre o viață a dragostei și a smereniei, a bucuriei și a sensibilității duhovnicești. Aceste patru însușiri ni se par determinative în calea duhovnicească pe care ne-o propune sfântul cuvios.

Prima remarcă importantă la început de drum ține direct de perspectiva generală asupra vieții ascetice. Spunea el mereu: „În viața duhovnicească să vă luptați simplu, lin, fără siluire”. Vorbește despre existența a două căi posibile: una crâncenă, istovitoare, cu atacuri dure împotriva răului, iar cea de-a doua, calea iubirii. Dacă principiul celei dintâi este „dă sânge și ia Duh!”, cea de-a doua se poate descrie drept „iubește și nu te teme!”. Dintre aceste două căi o preferă pe cea de-a doua. Va spune: „Nu vă luptați să alungați întunericul din cămara sufletului vostru. Faceți o găurică pentru a intra lumina și întunericul va pleca. Același lucru este valabil și pentru patimi. Nu vă luptați cu ele, ci sârguiți-vă să le preschimbați în putere, disprețuind răul… Strădania noastră este de a ne uni cu Hristos, de a-L iubi pe Hristos, de a trăi în Hristos, precum Apostolul Pavel ne zice: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine (Gal. 2, 20). Aceasta este ținta noastră”[2]. Într-o lume extrem de pragmatică, Cuviosul ne cere exact contrariul – să lucrăm totalmente dezinteresat, fără să facem vreun scop din osteneala noastră. Căci într-o astfel de atmosferă intervine Duhul Sfânt în viața credinciosului.

Pe linia Sfântului Isaac Sirul, Cuviosul Porfirie va defini raiul drept simțirea lui Hristos care este iubire. Cei care trăiesc iubirea lui Hristos, anticipă raiul în inima lor. Când Hristos este in mintea și în inima omului, în întreaga sa ființă, perspectiva se schimbă – „ce voiește iubirea Ta îmi ajunge, ca să trăiesc în dragostea Ta”[3]. În aceste condiții, nici perspectiva iadului nu îl mai înfricoșează: „Și în iad dacă mă așezi, mi-ajunge să fiu împreună cu Tine”[4].

Condiția pentru o astfel de experiență integrală rezidă în smerenie și discreție, ca și condiții obligatorii pentru a primi harul lui Dumnezeu. Dumnezeu dă daruri celor care se simt nevrednici de ele, nu din alt motiv decât pentru a se folosi de ele în această luptă și pentru a lucra bunătatea și a dobândi rugăciunea. A fi smerit te face asemenea lui Dumnezeu, iar lauda omului nu reflectă posibilele lui izbânzi, ci harul lui Dumnezeu care dorește să-l atragă spre cele înalte.

Dintre consecințele unei astfel de experiențe duhovnicești, Cuviosul Porfirie insistă pe sensibilitatea duhovnicească însoțită de bucurie. De altfel, acestea sunt și condițiile necesare pentru o trăire ortodoxă deplină. Obișnuia să spună: „cel ce voiește să devină creștin trebuie mai întâi să devină poet”, „sufletul creștinului trebuie să fie delicat, sensibil, să zboare în nemărginire, în stele, în mărețiile lui Dumnezeu, în tăcere… Dumnezeu nu vrea lângă El suflete grosolane”[5]. Iar un suflet poetic, nobil, este în stare să primească și să augmenteze bucuria de a-L trăi pe Hristos în tot ceea ce-l înconjoară: „Hristos voiește cel mai mult să ne umple de bucurie, fiindcă El este izvorul bucuriei. Această bucurie este darul lui Hristos și în ea Îl vom cunoaște pe Hristos”[6].

Ca un om care a experiat iubirea dumnezeiască însoțită de sensibilitatea poetică și bucuria harică, ne lasă un testament prețios: „Atunci când iubești… ești înlăuntrul tău împreună cu persoana pe care o iubești. O trăiești, te bucuri de ea, te însuflețește… Hristos în mintea ta, în inima ta, în întreaga ta ființă, pretutindeni. Hristos este viața și izvorul bucuriei… Mă rog ca bucuria noastră să fie deplină (1 Ioan 1,4)”[7].



[1] Ne vorbește părintele Porfirie, Galați, Editura Bunavestire, 2003, pp. 163-164.

[2] Ibidem, pp. 228-229.

[3] Ibidem, p. 166.

[4] Ibidem, p. 167.

[5] Ibidem, pp. 180-181.

[6] Ibidem, p. 164.

[7] Ibidem, pp. 164-165