--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Martie 2015, nr. 3 (299), an XXVI (serie nouă)
Breviter
--- pagina: 5

Sufletul şi viaţa

de Aurel Sasu

Un foarte apropiat prieten şi coleg de generaţie cu Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania a fost Gheorghe Telea (1921-2014), cunoscut medic primar chirurg şi doctor în ştiinţe medicale (din 1972). În timpul grevei anticomuniste de la Cluj (1946) era purtătorul de cuvânt al Centrului Studenţesc „Petru Maior” şi, ca lider de opinie, autor al manifestelor adresate participanţilor la lupta de emancipare politică. Admirator al Cercului Literar de la Sibiu (I. Negoiţescu, Radu Stanca, Eugen Todoran, Victor Iancu, Şt. Aug. Doinaş, Henri Jacquier), îl frecventează, în acelaşi timp, pe Lucian Blaga (în 1971, recuperează, cu ajutorul lui Zaharia Stancu, bustul poetului, executat de Romul Ladea, din depozitul unei Staţiuni de Maşini şi Tractoare din Sebeş!), iar, mai târziu, îşi transformă reşedinţa din satul natal în muzeu al valorilor tradiţionale, vizitat, în timp, de mari intelectuali, teologi, filosofi şi oameni de litere (Mitropoliţii Nicolae Mladin şi Antonie Plămădeală, cerchiştii, C. Noica, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Mircea Ivănescu, Al. Căprariu, Mircea Tomuş, Eugen Simion ş.a.). Între ei, fireşte, Valeriu Anania, viitorul „păstor de inimă şi de suflet” al ardelenilor, începând cu 1993. În ziarul Dimineaţa, Sibiu (20 septembrie 1990) publică articolul Şcoala şi religia, pe care-l reproduc integral din volumul Cultură şi politică. Autoportret spiritual în timp (Editura Saeculum, Sibiu, 1999), pentru înţelepciunea lui sobră, atât de actuală şi binevenită în prezentele dezbateri pe aceeaşi temă, lipsite de scepticismul inteligenţei şi de adevărul vieţii integrale.

„În aceste zile frumoase de toamnă, când soarele s-a întors cu aurul lui limpede şi nostalgic, purtându-ne gândul spre lucruri şi simţăminte mai liniştite decât cele care ne înconjoară în mod obişnuit, trăim în viaţa noastră lumească, un eveniment de importanţă – începerea noului an şcolar.

Copiii şi tinerii simt acum (sau, poate, se cuvine să simtă) că îşi încep viaţa lor activă. Şi în clipa când se opresc, în pragul anului nou de învăţătură, şi când noi ne aşezăm alături de ei, privindu-i şi privindu-ne, în amintirile noastre se cuvine să fie o clipă de sinceritate şi de gravitate – din cele care ar trebui să dea preţ vieţii întregi. Ceea ce mi se pare că dă însă preţ anume, anul acesta, clipei de început este faptul că, pentru prima oară, după decenii de întuneric, anul şcolar s-a deschis prin tradiţionalul „Te Deum”, prin slujba religioasă cu care totdeauna românii au simţit că trebuie să-şi însoţească un început.

Românii sunt un popor creştin, ca toate popoarele Europei civilizate şi civilizatoare. Şi regăsirea atât de firească a religiei şi a credinţei, după noaptea dictaturii (care şi la noi a încercat – în zadar – să distrugă, prin suferinţe şi constrângeri brutale, o tradiţie) ne arată cât de adâncă este această trăsătură de caracter a poporului nostru. La începutul anului şcolar, regăsirea religiei şi a orelor de religie se cuvine, astfel, să fie nu doar regăsirea şi reînnodarea unor tradiţii, ci şi acea educaţie şi disciplină a simţămintelor care, alături de educarea şi disciplinarea minţii (prin cunoştinţe şi studiu), să facă din copiii şi tinerii noştri oameni compleţi, buni.

Despre ce înseamnă religia în formarea unui suflet tânăr se cuvine să vorbească alţii – mai bine decât aş putea-o face eu. Dar cred că nimeni nu se îndoieşte că acele câteva ceasuri de meditaţie prilejuite de orele de religie şi de clipele de reculegere şi înălţare din timpul slujbelor religioase îşi au însemnătatea lor şi trebuie să-şi aibă rodul lor – acela de a ne face mai senini, mai înţelegători, mai îngăduitori (în politică, se spune „mai toleranţi”) cu noi înşine şi cu semenii noştri; mai adevăraţi ca oameni”.

Nu ştiu exact data vizitei pe care Valeriu Anania i-a făcut-o prietenului său. Dar, la plecare, oferă fostului coleg de idealuri, în albumul de impresii, aceste „versuri cu arcuiri de ispită profană” (Gheorghe Telea): „Din paradisul casnic al lui Telea/ De-ar fi prin moarte-acum să-mi iau toiagul/ Spre raiul bun din plaiurile acelea/ Ce le visez, cereşti, s-ar naşte magul/ Ce n‑ar simţi nici trecerea, nici pragul/ Lui Ghiţă şi lui Mimi, cu tot dragul!”. Versuri din care lipseşte, cum spuneam în Dragostea şi vântul (2011) citându-l pe Nichita Stănescu, obişnuita frică de a fi fericit a autorului.