'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Ce este postul? La această întrebare poate răspunde oricine cu multă ușurință. Postul este abținerea de la anumite alimente și băuturi pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp. Cu alte cuvinte un regim alimentar mai sărac, care se bazează în general pe o alimentație vegetală. Dacă vrem să completăm acest răspuns putem adăuga că acest regim are motivație religioasă. Iată, în câteva fraze am rezolvat problema postului. Dar dacă este așa de simplu, de ce oare Biserica și-a dezvoltat ca disciplină destul de severă rânduieli legate de post? Privind problema doar la suprafață suntem tentați să credem că Biserica pune sarcini greu de purtat pentru zilele noastre, în care postul nu se potrivește stilului modern de viață, de aceea mereu tendința de a înlesni regulile postului sau chiar de a le abandona. Însă așa cum reiese din ansamblul învățăturii Bisericii, postul este esențial pentru viața creștină.

În ce constă importanța deosebită a postului în viața noastră? Experiența creștină evidențiază multe foloase ale postului. Postul este „mama tuturor bunătăților, dascălul cumințeniei și al întregii virtuți”, postul este „maica întregii înțelepciuni și izvorul a toată filosofia”, „postul este seninătatea sufletelor noastre, podoaba bătrânilor, pedagogul tinerilor, învățătorul celor ce trăiesc în curăție trupească și sufletească”, după cum spune Sfântul Ioan Hrisostom (Omilii la Facere, în „PSB”, vol. 21, pp. 32; 39). Postul este, așadar, o lucrare duhovnicească, care implicând întreaga ființă umană – trup și suflet, ajută la domolirea patimilor, la dobândirea pocăinței și la cultivarea virtuților.

Odată cu fixarea zilelor de post și a disciplinei legate de postire, Biserica a dat diferite semnificații postului. Avem astfel zile în care postim în cinstea unor persoane și evenimente sfinte care au marcat istoria lumii și a creștinismului, dar care stau în legătură cu abuzul egoist al umanității căzute care luptă împotriva lui Dumnezeu (ex: miercurile și vinerile de peste an, Tăierea capului Sântului Ioan Botezătorul – 29 august; Înălțarea Cinstitei Cruci – 14 septembrie). Avem posturile mari de peste an: Postul Paștilor, Postul Crăciunului, Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel și Postul Sfintei Mării), care au un caracter ascetic. Prin lungimea lor și prin diferite privațiuni impuse de tipicul postirii, patimile trupului se domolesc, sufletul se simte mai liber de legăturile materiei, mintea este mai sensibilă la cele spirituale, omul este mai predispus la rugăciune și fapte de filantropie. Regula postului ascetic este însă „dreapta socoteală”. El nu trebuie să fie exagerat ca nu cumva în loc să ajute să aducă vătămare nevoitorului. Este apoi postul total în care pentru o perioadă mai scurtă de timp ne înfrânăm de la orice mâncare și băutură, așa cum facem în ajunul marilor sărbători (Paști, Crăciun, Bobotează), precum și atunci când urmează să ne împărtășim. Acest post euharistic are menirea de a ne pregăti, de a ne ține în stare de așteptare pentru marea întâlnire cu Dumnezeu la Praznicul Praznicelor, la Ospățul Stăpânului, la pregustarea Împărăției. Acest post are un caracter eshatologic. Pe lângă aceste posturi, adesea, creștinii țin post din proprie inițiativă atunci când se află la încercare, pentru ca prin jertfă, pocăință și rugăciune să îmblânzească „mânia lui Dumnezeu”.

În cele din urmă, postul este un mijloc al relației. Noi postim pentru Dumnezeu. Ce înseamnă această afirmație? Are nevoie Dumnezeu de postul nostru? Nicidecum. Dar avem noi nevoie de el tocmai pentru a realiza comuniunea. Dumnezeu a dat omului lumea ca dar. I-a dat poruncă să stăpânească peste acest dar (Cf. Fac. 1). Darul este un semn al iubirii. Facem daruri persoanelor pe care le iubim, iar atunci când suntem departe darul va menține amintirea și va face vie iubirea. Darul lumii dat omului a devenit, însă, dintr-un semn al iubirii un mijloc al rupturii. Atunci când omul a început să abuzeze într-un mod idolatru de darul lumii, atunci s-a și întrerupt comuniunea. Omul a iubit mai mult darul decât pe Dăruitor. Primul abuz de acest fel a fost gustarea sau mâncarea din fructul pomului oprit (Fac. 3, 6). Acesta a fost începutul devorării idolatre a lumii de către om – ființă rațională, cu comportament irațional. De aceea postim acum, încercând să renunțăm o clipă de la dar, pentru a nu neglija prezența Dăruitorului.