'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Poetul japonez Daigu Ryokan iubea singurătatea și pentru că aceasta îi era și sursă de inspirație trăia retras în munţi, într-o colibă. Odată venise pe la el un călugăr care iubea artele. Şi-au petrecut toată ziua vorbind despre acestea şi au uitat de mâncare. Aproape de lăsarea serii Ryokan şi-a dat seama că își ținuse oaspetele flămând: „Îmi pare rău pentru neglijența mea. Nu e o scuză faptul că stând aici în singurătate și scriind poeme, uit adeseori să mănânc chiar mai multe zile. O să cobor chiar acum în sat să-ți procur ceva de mâncare, înainte să asfinţească soarele." Ryokan a plecat, iar prietenul lui l-a aşteptat şi răsaşteptat, timp de trei ore. Niciun semn... şi i se făcuse atât de foame că a ieşit din colibă - ce s-o fi întâmplat? Nu i-a venit să-şi creadă ochilor când l-a văzut pe Ryokan stând sub un pom, cu o mare graţie oglindită pe chip, murmurând extaziat haikuuri. Oaspetele s-a dus la el, l-a scuturat şi l-a întrebat: „Cu mâncarea cum a rămas?" Ryokan a răspuns: „Dumnezeule! Când am văzut soarele asfinţind, era atât de frumos că n-am putut să mă mişc de lângă pomul ăsta. De aici, asfinţitul e o experienţă binecuvântată. Mă oprisem numai pentru o secundă, dar asfinţitul m-a fascinat într-atât că am uitat cu totul de mâncare şi de tine! Dar ia uite ce haikuuri!"

Oaspetele i-a replicat sec: „N-am ce să fac cu haikuurile. N-o să pot dormi la noapte cu foamea asta."

Ryokan n-a mai stat pe gânduri: „Mă duc acum. Deși e târziu, îi cunosc pe săteni așa că aș putea să găsesc ceva." Şi a dat fuga în jos, către sat. Toată noaptea musafirul s-a perpelit şi a tot ieşit și a intrat.

La revărsatul zorilor, a ieşit din nou - nu pusese geană pe geană. Ryokan stătea sub acelaşi pom - zâmbind şi murmurând. Oaspetele l-a întrebat: „Ryokan, cum e cu mâncarea?" Ryokan a răspuns: „Dumnezeule! Când am ajuns în sat oamenii dormeau şi era o așa noapte cu lună plină! Ca să mă bucur puţin de privelişte, m-am aşezat sub un pom şi nici nu ştiu când a trecut noaptea, și m-am ales și cu câteva haikuuri ! Petrecând astfel în splendoarea lunii pline... mă înţelegi şi mă ierţi... am uitat cu totul de mâncare. Mă întrebam, când a răsărit soarele - ce fac eu aici? Aşa că m-am întors la pomul meu, de unde apusul și răsăritul au o măreție divină." Oaspetele n-a fost deloc impresionat: „Mă bagi în mormânt! Eu plec". Ryokan a continuat: „Nu ești curios să asculți haikuurile? Nu sunt făcute de mine; unele mi le-a dat luna plină, altele mi le-a dat soarele ce răsărea, altele mi le-au dat păsările care cântau în pomi. Şi ceea ce am trăit a avut o așa intensitate, de-a dreptul nutritivă astfel că ideea de mâncare nici măcar nu m-a străfulgerat." Oaspetele a plecat, ultimele lui cuvinte fiind: „Mi se pare că eşti cam nebun!"

Sfântul Paisie Aghioritul povestește că un mirean a mers la o mănăstire la începutul Postu­lui Mare şi un monah s-a purtat cu el cu asprime. Mireanul nu s-a tulburat ci venind la Rectorul Sfântului Munte i-a mărturisit: „Nu l-am ju­decat. Era aşa din pricina celor trei zile"[1]. Cuviosul Paisie a mers însă la rădăcina problemei: „Dacă ar fi petrecut duhovniceşte cele trei zile, ar fi avut o dulceaţă duhovnicească șl i-ar fi vorbit aceluia cu bunătate. Insă el s-a zorit în chip egoist să ţină cele trei zile şi de aceea toate îl deranjau.”

E dureros să constați că uneori poetul sau mireanul e mai bine poziționat duhovnicește decât monahul. Ceea ce primează în viața creștinească este viziunea, atitudinea, raportarea corectă, evanghelică la toate palierele realității: „Când ochiul tău este curat, atunci tot trupul tău e luminat, dar când ochiul tău e rău, atunci şi trupul tău e întunecat” (Lc. 11, 34). Când asceza e doar un mijloc iar scopul e contemplația atunci creștinul se află în punctul cel mai potrivit pentru a privi realitatea. E punctul din care postul nu se vede ca o corvoadă sau interdicție, ci ca un dătător de aripi pentru suflet. Înțeleptul Solomon observa că sufletul în desfătare fiind disprețuiește fagurele. Înaltele stări duhovnicești îndulcesc într-atât sufletul încât mierea pare insipidă. Doar în acest context poate fi înțeleasă oximoronica expresie „dulceața postului”. Privarea trupului de alimentele de dulce slăbește chingile asupra sufletului, astfel că acesta din urmă poate să guste dulceața harului.

Un ţăran i-a propus nevestei:

- Ştii, la castel, se înnebunesc după tartele cu cireşe ; ar trebui să-mi faci şi mie una.

- Da, dar untul este scump.

- Fă-o fără unt.

- Şi ouăle ?

- Ne lipsim de ouă.

- Şi apoi, tu ştii că a trecut vremea cireşelor...

- Ei, fă-o fără cireşe, ce importanţă are ?

Ţăranul gustă tarta şi se miră :

- Tare proşti trebuie să fie bogaţii dacă se dau în vânt după un lucru fără nici un gust.

Totuși oamenii duhovnicești din toate vremurile s-au dat în vânt după această tartă fără gust căci ea i-a ajutat să guste nespusele dulceți celeste !

Odată un pustnic din Sfântul Munte, pe nume Pahomie, a mers la duhovnicul său Teofil şi i-a cerut să se roage pentru el, căci, precum spunea, era stăpânit de iubirea de plăcere. Acela l-a întrebat:

Şi cum ai observat aceasta ?

Iată, am pus apă cu sare în ceaun şi am încălzit-o; când am adăugat bucăţi de pâine uscată şi am început să mănânc, îmi era mâncarea aşa de dulce în gură, mai dulce decât mierea şi fagurii. Pentru aceasta, mă tem ca nu cumva să mă stăpânească patima iubirii de plă­cere. Roagă-te, Părinte, pentru mine, păcătosul.

Duhovnicul, deşi ştia că pustnicul mănâncă puțin și rar, s-a gândit că poate are vreun mod deosebit de a pregăti supa. Pentru a-i cerceta dulceaţa a hotărât să o fiarbă el însuşi precum auzise de la pustnic. Este lesne de înţeles însă că nici un fel de dulceaţă n-a simţit când a încercat-o.

Când pustnicul a coborât iarăși la schit, duhovnicul a început din nou să-l cerceteze cum fierbe „supa". Stareţul a cerut un ceaun şi a în­ceput, pe loc, să-i arate cum fierbe apa, adăugând sare. Punând şi pesmeţii în supă, a şezut să mănânce şi iarăşi i s-a părut dulce ca o ma­nă cerească. Înţelegând despre ce este vorba, duhovnicul l-a întrebat:

Când ai mâncat ultima dată?

Săptămâna trecută!

- Vezi, uite pentru ce supa de pâine și sare ţi se pare mai dulce decât mie­rea şi fagurele!

Pahomie era un ascet remarcabil, dar încă un ascet. Când va fi să ajungă un contemplativ supa își va pierde dulceața, va redeveni o tartă fără gust, dar care a făcut posibilă dulceața nepământeană a postului !

---

[1] E vorba de cele trei zile de post negru de la începutul Postului Domnului.