'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Mintea omului duhovnicesc cu­getă ziua şi noaptea la legea Domnului (Ps. 1, 2) şi se înalţă prin rugăciune spre Dumnezeu, dar mintea celui nedu­hovnicesc e lipită de pământ sau e bântuită de gânduri. Sufletul celui duhovnicesc se desfătează de pace, dar su­fletul celui neduhovnicesc stă gol şi împrăştiat. Omul du­hovnicesc zboară ca vulturul spre înălţimi, simte cu sufletul pe Dumnezeu şi vede lumea întreagă, chiar dacă s-ar ruga in întunericul nopţii; dar omul neduhovnicesc se bucura sau de slava deşartă, sau de bogăţii, sau caută des­fătările trupeşti. Şi atunci când un om duhovnicesc se în­tâlneşte cu unul neduhovnicesc, legătura amândurora e lucru plictisitor şi anevoios”^[1]. Între ei e, de fapt, o prăpastie. Dacă omul neduhovnicesc vrea să treacă peste această prăpastie nu o poate face decât începând să împlinească poruncile dumnezeiești. Sfântul Petru Damaschin arată că „de vrea cineva să o ia înainte (pe calea duhovnicească – n.n.), să-şi arate sârguinţa mai degrabă pornind de la ele (poruncile dumnezeiești- n.n.) şi nu din altă parte, fiindcă altfel va cădea în prăpastie”^[2].

Pentru noi, cei orbi duhovniceşte, lumea nu poate fi decât una plină de pericole. Sfântul Ioan Gură de Aur ne atrage atenția: „Ia ascultă ce spune Solomon: Dă-ţi seama că mergi prin mijlocul curselor. N-a spus că mergi pe lângă curse, ci: prin mijlocul curselor. Din amândouă părţile ne pândesc prăpăstiile, vicleşugurile”^[3]. Viața pare a fi un mers pe o creastă de munte, pe o cărare îngustă, de-a stânga și de-a dreapta ei fiind prăpăstii. Starețul Varsanufie de la Optina creează o imagine nu mai puțin dătătoare de fiori în una dintre epistolele sale: „Să vă mântuiţi, trăind în lume, este posibil, numai că... fiţi atenţi! Este greu. Închipuiţi-vă o prăpastie pe fundul căreia clocoteşte un torent năvalnic, iar din apă, când şi când, îşi scot capetele nişte monştri înfricoşători, care îşi deschid gurile, pregătindu-se să înghită pe oricine cade în apă. Voi ştiţi că neapărat trebuie să treceţi peste această prăpastie, iar peste ea este aruncată o prăjină îngustă şi subţire; ce spaimă, dacă prăjina se va rupe dintr-odată sub voi sau va începe să vi se învârtă capul şi veţi cădea direct în gura unui monstru înfricoşător. Groaznic! Puteţi trece peste ea fără primejdie, cu ajutorul lui Dumnezeu, desigur; totul este cu putinţă, dar cu toate acestea vă este frică şi, deodată, vi se spune că în dreapta, la doi-trei paşi, este construit peste această prăpastie un pod, un pod minunat pe piloni puternici. De ce să-L ispitiţi pe Dumnezeu, de ce să vă riscaţi viaţa? Nu ar fi mai simplu să treceţi pe acea cale fără primejdie? M-aţi înţeles? Prăpastia este marea vieţii, pe care toţi trebuie să o traversăm, prăjina este calea mireanului, iar podul, îngrădit din toate părţile, tare şi statornic, este mănăstirea”^[4]. Analogia nu e întru totul exactă, căci cei care duc o viață duhovnicească autentică, stabilă, traversează pe pod, chiar dacă trăiesc în lume, ceilalți folosesc prăjina, chiar dacă viețuiesc în mânăstire.

Neascultarea strămoșilor a interpus o prăpastie între om și Dumnezeu. Hristos, Dumnezeu-Omul, a devenit puntea peste această prăpastie prin faptul că „s-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Fil. 2, 8). De aceea, pe urmele lui Hristos călugărul „nu fuge de societate pentru a se îndepărta de ea, ci pentru a arunca prin puterea harului dumnezeiesc un pod peste prăpastia dintre umanitate şi divinitate” (John Chryssavgis^[5]). În fond, nu numai un monah, ci orice om duhovnicesc devine un pontifex.

Așa cum remarcam mai sus, cel ce în lume duce o viață duhovnicească autentică va găsi și el podul cuviosului Varsanufie. E nevoie însă de multă rugăciune și de și mai multă smerenie. Rugăciunea lui Octavian Goga sumarizează această atitudine: „Rătăcitor, cu ochii tulburi, / Cu trupul istovit de cale, / Eu cad neputincios, stăpâne, / În faţa strălucirii tale. / În drum mi se desfac prăpăstii, / Şi-n negură se-mbracă zarea, / Eu în genunchi spre tine caut: / Părinte,-orânduie-mi cărarea!”.

Pe aceeași frecvență duhovnicească a rugăciunii și smereniei^[6] pe care intrase radioamatorul Goga, un profesionist al transmisiunilor, Sfântul Isaac Sirianul, emisese cu multă vreme înainte în eter, peste prăpăstii spațio-temporale, un mesaj receptat, făcut celebru și transmis mai departe de creștinătatea ulterioară, mesaj care surprinde actuala condiție umană, strigătul și nădejdea celor ce o împărtășesc: „Prea sfintele Tale mâini pironite de necredincioşi pe cruce să mă tragă spre Tine din prăpastia pierzării, pre­cum a făgăduit prea sfântă gura Ta”^[7].

---

^[1] Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2001, pp. 266-267.

^[2] Filocalia, vol. V, p. 52.

^[3] Sfântul Ioan Gură de Aur, Predicile despre statui, Partea a Il-a, Editura Sfintei Episcopii a Râmnicului-Noului Severin, 1938, p. 87.

^[4] Filocalia de la Optina, vol I, Editura Egumenița, Galați și Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2009, p. 307.

^[5] John Chryssavgis, Sfântul Ioan Scărarul: de la Pustia egipteană la Muntele Sinaiului, Editura Sofia, București, 2005, p. 374.

^[6] Smerenia este ea înseși cel mai adânc abis, omul smerit nemaiavând astfel unde să cadă. În ce privește rugăciunea isihastă coborârea minții în inimă presupune, de fapt, o coborâre în abis.

^[7]Filocalia, vol. X, Editura Humanitas, București, 2008, p. 463.