'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

A scrie despre Preasfinţitul Vasile Someşanul, despre propriile calităţi morale şi duhovniceşti modelatoare sau despre unanismul creştin filantropic pe care l-a slujit şi îl slujeşte cu timp şi fără timp, ca un grădinar delicat (cum spuneam undeva), este o piatră de încercare pentru oricare fiu duhovnicesc de mai aproape ori de mai departe. Ierarhul blând, răbdător, harnic, generos şi smerit despre care Înaltul Bartolomeu (fie-i neştearsă memoria!) mărturisea că ne este un dar de la Dumnezeu – prin detaşarea de cele lumeşti şi urcuşul întru spiritualizare, prin liniştea interioară şi hotărârea faptei creştine tenace –, emană lumina şi căldura iubirii duhovniceşti, faţă cu care cuvintele oricărui emul se smeresc la rându-le, optând a vorbi în tăcere.

Ne facem, totuşi, curaj a răspunde cu o deferenţă la fel de iubitoare, dar şi pentru a ne împărtăşi între noi bucuria apariţiei unei antologii omagiale cu predicile Preasfinţitului Vasile Someşanul, carte al cărei titlu – Experienţa vieţii cu Hristos (Cluj Napoca, Ed. „Renaşterea”, 2013) – se referă la îndatorirea esenţială a oricărui binecredincios, dar defineşte şi însăşi viaţa părintelui şi ierarhului nostru misionar şi în duh roditor.

Intrăm în carte prin portalul binecuvântării din partea IPS Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei, care-l defineşte pe autor drept o prezenţă discretă, duhovnicească şi binecuvântată şi care, la ceas aniversar, a înălţat Bunului Dumnezeu o inspirată rugăciune – urare pentru a-l ţine pe Preasfinţitul Episcop-vicar întru mulţi ani „întreg, cinstit, sănătos, drept învăţând adevărul…” Alte două portaluri aparţin PS Sale Vasile Someşanul (Cuvântul autorului) şi Părintelui Exarh Dumitru Cobzaru (Părintele Vasile – statornic ca veşnicia) – cuvinte lămuritoare atât în privinţa vieţii omeneşti şi spirituale a PS Sale, cât şi în privinţa trăsăturilor personale răsfrânte în predici. Statornicia în credinţă, în sentimente, în nădejde, în blândeţe, îndărătnicia şi cuminţenia care îl caracterizează sunt prezente şi în cuvântările sale – remarcă pr. Dumitru Cobzaru. Repetările insistente, emoţiile, timiditatea, compasiunea, simpatia, filiaţia şi paternitatea sunt câteva din caracteristicile autorului. Dar, dincolo de îmbrăcămintea cuvântului, stă profunzimea unei cunoaşteri şi a unei trăiri teologice de excepţie. De reţinut şi modestia/smerenia PS Vasile, care n-a intenţionat să-şi publice predicile, fiind pus „în faţa faptului împlinit” de către ostenitori (diaconul prof. drd. Daniel Mocanu şi soţia) şi colaboratori (pr. protosinghel Ioan Cojan, dr. Valentin Vesa).

Ceea ce urmează, conţinutul propriu-zis al cărţii, este o adevărată „baie” de lumină şi căldură din zariştea Duhului Sfânt, care, suflând unde, când şi cum vrea, a aflat în sufletul şi cugetul Părintelui Vasile un vas ales, un mod propriu de a trăi autentic şi a propovădui convingător învăţăturile şi virtuţile creştine. În fiecare dintre cele trei părţi care structurează conţinutul antologiei – Duhul bucuriei, Duhul sărbătorii, Duhul Sfinţeniei – şi în care se inserează predicile la praznicele împărăteşti (ale Naşterii Domnului, ale Patimilor şi Învierii Sale, îndeosebi), la celelalte sărbători de peste an şi, respectiv, la cinstirea sfinţilor mari din calendar –, se resimte, tainic insuflată dintru Duhul Sfânt, ambianţa spirituală armonioasă, rezultând din frământarea intelectuală de a tălmăci Cuvântul scripturistic prin cuvinte simple, clare, fluente, trăite şi convingătoare, precum şi din grija (pragmatică) de a mobiliza pe binecredincioşi la fapte creştine întru mântuire (îndeosebi cele filantropice).

Pe asemenea secvenţe structurată compoziţional, predica PS Vasile mai are încă alte trăsături specifice. Întâi de toate, se poate spune că ierarhul-orator cunoaşte temeinic şi trăieşte autentic Cuvântul lui Dumnezeu, având, astfel, cultura Duhului (Rafail Noica) şi, totodată, trăirea personală a Duhului. Percepem acestea în fiecare frază şi, dacă, uneori, ideile teologice par a fi redondante, implicând un aşazis „limbaj de lemn” al Bisericii, constatăm, de fapt, că acesta este iluzoriu, autorul reorganizând deopotrivă un conţinut şi o trăire proprie,într-o expresivitate inedită. Un exemplu dintre multele semnificative:

Sfânta Împărtăşanie, Euharistia, este taina prin care ne unim cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care, din dragoste pentru noi, s-a jertfit în chip sângeros pe Sfânta Cruce şi se jertfeşte în chip nesângeros pe sfânta masă a altarelor Bisericilor, în Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, pentru ca, primind în noi Sfânta Cuminecătură, firea noastră cea căzută în păcat să se întărească cu firea dumnezeiască a Domnului nostru Iisus Hristos (p. 97).

Un alt exemplu ne relevă încă o constantă a acestor elevate predici: comuniunea oratorului cu aceia cărora li se adresează:

Întâmpinarea Domnului, în templul din Ierusalim, de către Dreptul Simeon, este, de fapt, întâmpinarea Mântuitorului de către lumea întreagă, care aştepta, cu ardoare, cu nerăbdare, împlinirea făgăduinţei dumnezeieşti a trimiterii în lume a Răscumpărătorului, a lui Mesia, a Aceluia Care avea să ridice păcatele lumii. În fiecare Sfântă Liturghie, asemenea Dreptului Simeon, îl întâmpinăm pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care se jertfeşte în mod nesângeros, pentru ca noi să avem lumina cunoaşterii, lumina credinţei, lumina Sfântului Duh şi posibilitatea de a-l primi pe Fiul lui Dumnezeu nu numai în braţele noastre, cum L-a primit Dreptul Simeon, ci în însăşi fiinţa noastră, prin Sfânta şi dumnezeiasca Împărtăşanie, pentru ca, primindu-L în fiinţa noastră, firea Sa dumnezeiască să biruiască neputinţele firii noastre omeneşti şi să ne ajute să pătrundem mai adânc în lumina lină a cunoaşterii dumnezeirii Sale (p. 175).

Părtăşia la viaţa, gândurile, căutările, trăirile sufleteşti, bucuriile şi suferinţele binecredincioşilor ascultători (sau cititori) reprezintă pentru preoţia ierarhului-predicator nu numai expresia frăţietăţii autentice în credinţă şi fapte, cât şi cadrul psihic de comuniune ce devine humus roditor pentru sămânţa bună a cuvântului de învăţătură inspirat din Scriptură:

Fiecare dintre noi, iubiţi credincioşi, asemenea Sfântului Ioan, Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului, suntem trimişi în lume cu această misiune, de a-I sluji lui Dumnezeu şi semenilor noştri, cum a slujit Însuşi Mântuitorul nostru, care mărturiseşte că a venit în lume să slujească, nu să fie slujit (Mt, 20, 28) (…). Fiecare dintre noi, în calitatea de creştini, pe care o avem, şi de mădulare ale Trupului Înviat al lui Hristos – care este Biserica – suntem chemaţi să ne slujim unii altora, aşa cum membrele, mădularele trupului, slujesc fiinţei noastre… (p. 284).

În această părtăşie, asimilându-li-se, predilect, în pluralul „noi” sau adresându-li-se direct cu pluralul „voi”, PS Vasile, ca predicator adiat de Duhul Sfânt, are, după modelul Sfântului Ioan Gură de Aur, puterea de a întreţine mereu, în faţa enoriaşilor, un monolog ca instanţă dialogică, asemenea cu invocaţia retorică: într-o stare de comuniune duhovnicească, Preasfinţia Sa afirmă, iar dânşii, tacit, confirmă adevărul învăţăturilor Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii, rânduielile vieţii omului în Biserică, valenţele cultului creştin liturgic, ale Sfintei Euharistii şi ale celorlalte sfinte taine întru împărtăşire cu jertfa Mântuitorului şi cu darurile Mângâietorului Duh Sfânt, dar şi frământările omeneşti în trecutul şi în prezentul istoric, importanţa depăşirii lor prin adoptarea vieţii întru Hristos, prin îmbunătăţirea spirituală continuă ca izvor de linişte interioară şi bucurie a dragostei şi a faptei bine plăcute lui Dumnezeu şi aproapelui:

Pe parcursul vieţii noastre pământeşti, atunci când, în ispita care ne vine, fie de la trupul nostru, fie de la firea noastră slăbită în urma păcatului, fie de la lume, care, în poftele ei, caută să ne înstrăineze de Biserică şi de Dumnezeu, fie că vine de la diavol, stăm tari şi luptăm împotriva ispitei cu armele lui Dumnezeu – rugăciunea, privegherea, înfrânarea, fapta cea bună – (şi) atunci creştem în putere Duhovnicească… (p. 320).

În acest sens, evocarea, în partea finală din majoritatea predicilor, a înfăptuirilor comunitare din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului – ridicări de biserici şi de aşezăminte social-filantropice, îndătinarea milosteniei drept cale dimpreună întru mântuire – denotă faptul că „experienţa vieţii cu Hristos” nu este pentru PS Vasile o stare esenţială doar personală (trăită smerit, cu bucuria lăuntrică a Duhului), cât mai ales, cu necesitate, una a comunităţii ecleziale (pentru care s-a dăruit misionar în mod pilduitor, subliniem noi).

Experienţa vieţii cu Hristos, viaţa Bisericii ne arată că toţi aceia care ascultă şi împlinesc poruncile lui Dumnezeu se deschid spre harul lui Dumnezeu, spre mai multă cunoaştere, spre mai multă pace, spre mai multă bucurie, spre mai multă dragoste (p. 100).

Acesta este, în cuvinte simple şi calde, mesajul esenţial al cărţii de predici a PS Vasile Someşanul, care cuprinde între coperţile ei cântarea unui suflet curat, înduhovnicit, binecuvântat şi binecuvântându-ne. A unui suflet iubitor care, inspirat de Cuvântul divin, „Lumina lumii”, ne îndeamnă stăruitor: Să trăim în lumină (p. 31), Să ne îmbogăţim în Dumnezeu (p. 117), Să devenim lumină (p. 331).