--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Martie 2015, nr. 3 (299), an XXVI (serie nouă)
Recenzie
--- pagina: 9

O istorie sui-generis

de Dan Ciachir

Doi intelectuali de mâna întâi, părintele profesor Ioan Chirilă şi doctorul Mircea Gelu Buta, ambii universitari, oameni inteligenţi, scutiţi de clişeele academice, mai răspândite în Ardeal decât în Vechiul Regat, au înfăptuit un documentar de mari dimensiuni, elocvent şi original, legat de învăţământul teologic clujean pe durata a nouă decenii: perioada 1924-2014. Sub aspect grafic, volumul este impecabil, iar titlul bilingv, îndeosebi cel în latină, Memorabilia momenta, lasă loc unei nostalgii cu parfum de epocă.

Nu voi rezuma conţinutul impozantului volum, care este, de fapt, o istorie a Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, centrată pe învăţământul şi cultura teologice, dar care nu neglijează alte laturi şi, în primul rând, contextul temporal. Aşadar, o istorie întocmită prin documente, în spiritul lui Nicolae Iorga, care prefera întotdeauna, în lucrările sale, să lase mărturia să vorbească, abţinându-se de la comentarii.

Presa, îndeosebi cea bisericească, în frunte cu foaia eparhială „Renaşterea”, este un contributor documentar decisiv în cazul de faţă. Autorii ştiu să coreleze evenimentul local şi să-l încadreze în contextul naţional. Aşa se face că, într-o anumită împrejurare, este redat atât cuvântul chiriarhului clujean, în speţă Episcopul Nicolae Colan, cât şi acela al Patriarhului Alexei al Moscovei şi al întregii Rusii, care ne-a vizitat ţara şi Biserica în iunie 1947, zăbovind o zi şi la Cluj. Un an mai târziu, în iunie 1948, sunt transcrise reportajele oficiale privitoare la întronizarea Patriarhului Justinian Marina, texte care au rămas îngropate în colecţiile cotidienelor laice şi ale revistelor bisericeşti. Impresionează astăzi participarea numeroasă a conducătorilor comunişti – nu lipsesc premierul Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, ca şi aceea a membrilor proaspetei şi improvizatei „regenţe”, purtând numele de Prezidiul Republicii Populare Române, la care se adaugă membrii Corpului Diplomatic. La câteva luni după abdicarea forţată a regelui Mihai I, ocârmuirea roşie se arăta formal respectuoasă în raport cu Biserica naţională. În acest cadru, poate fi mai bine înţeleasă înfiinţarea, în pomenitul an 1948, a Institutului Teologic de la Cluj, a cărui existenţă părea să fie netulburată. Patru ani mai târziu, situaţia era alta, institutul de grad universitar fiind suprimat. Rămâi uimit constatând că, în anul 1952, pe când mai trăia Stalin, iar la Canal şi în închisori piereau zilnic nenumăraţi oameni, Episcopul Nicolae Colan declara, nu într-un colţ de odaie, ci într-o şedinţă sinodală, următoarele: „...Prin desfiinţarea Institutului Teologic Ortodox din Cluj s-a luat o cărămidă de la temelia Bisericii Ortodoxe Române. De acum înainte, celelalte cărămizi sunt uşor de luat, pentru ca întregul edificiu al învăţământului teologic să se dărâme” (cf. p. 481). Mă întreb care intelectual laic din epocă ar fi vorbit cu atâta demnitate precum a făcut-o eparhul Clujului? Este cu atât mai bine că textul respectiv, imprimat iniţial în „Renaşterea” în anul 1990 de către părintele profesor Ioan Chirilă, este astăzi reeditat.

Documentul poate fi şi un mijloc, prin colaj, de conturare a unor portrete. Până la lectura volumului Clipe memorabile, aveam o perspectivă lacunară asupra personalităţii preotului Liviu Galaction Munteanu, trecut la cele veşnice în închisoare, ca un mărturisitor. Nu ştiam însă că acest cleric cărturar, foarte cultivat, a fost de două ori în fruntea Academiei Teologice Ortodoxe din Cluj, ca rector, iar din anul 1948 a condus Institutul Teologic.

Bine ilustrată documentar este şi epoca de după revenirea Transilvaniei la România, în anul 1945. De atunci şi până la sfârşitul anului 1947, a existat o perioadă relativ liberă sub aspect duhovnicesc şi cultural; perioadă în care „cele două strane” (adică ortodocşii şi greco-catolicii) au ştiut să colaboreze şi să se sprijine reciproc, nu să se invectiveze ca în 1990 şi în anii următori. Întrucât în capitolul respectiv se vorbeşte de Mănăştur, îmi vine în minte aforismul datând de la mijlocul anilor ’40: „Până aici democraţie; de aicea – Mănăştur!”.

Cartea conţine şi admirabile predici, precum cele ale preotului Sabin Truţia, transcrise din „Renaşterea”, ca şi o suită de meditaţii privind câteva cazuri de convertiri celebre la Învăţătura Mântuitorului nostru Iisus Hristos, parte din ele păstrându-şi prospeţimea spirituală.

Judicioasă şi lapidară este prefaţa părintelui decan Vasile Stanciu, care vorbeşte cu îndreptăţire de contribuţia decisivă a ÎPS Mitropolit Andrei şi de înfăptuirile sale: în doi ani şi jumătate a înălţat noua clădire a Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Cluj, inaugurată la 6 decembrie 2013. Asta m-a făcut să-mi amintesc cu nostalgie de drumurile şi conferinţele mele la Alba Iulia, sub egida Arhiepiscopiei de acolo, în primul deceniu al acestui secol. Am rămas uimit de clădirea Facultăţii de Teologie care se construia acolo cu grijă pentru detaliu şi calitate, pe când sediile şcolilor noastre teologice erau posace, părăginite sau depăşite. Am apucat să admir paraclisul clădirii Facultăţii de Teologie din Alba Iulia şi am avut prilejul să fiu invitat într-o sală de curs, unde preda chiriarhul. Mi-am amintit de această împrejurare citind în vastul volum Clipe memorabile că, la catedră, Episcopul Nicolae Ivan se purta ca un coleg cu ceilalţi profesori, nu ca un ierarh. Aceasta era şi atitudinea Înalt Preasfinţitului Andrei, atitudine păstrată, îmi spune intuiţia, faţă de profesorii teologi şi de studenţii din Noul Campus Teologic „Nicolae Ivan”.