--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Februarie 2015, nr. 2 (298), an XXVI (serie nouă)
Eseu
--- pagina: 3

“Ora de religie” a orei de religie

de Cezar Marksteiner-Ungureanu (Ungureanu)

Prin decizia Curții Constituționale din 12 noiembrie 2014, privitoare la neobligativitatea predării orei de religie în școli, a devenit evident, pentru cei ce au ochi să vadă, că o atitudine defensivă a Bisericii față de construcția politică a societății moderne își are costurile ei, deloc neînsemnate. Acum, după reîntoarcerea religiei undeva între comunismul antireligios și posteritatea(autoproclamată) laică, Biserica trebuie să-și reevalueze astfel relația cu instituțiile moderne: fie continuă cu metodele și resursele teologice actuale care și-au arătat limitele prin decizii juridice profund dezavantajoase pentru partea eclezială, fie își regândește locul și mesajul pe care vrea să-l transmită mediului social și politic deopotrivă. Însă, împotriva unei noi strategii de deschidere, de exteriorizare, de implicare, vocile unor pretinși duhovnici susțin: „Biserica nu e o instituție politică, nici socială! Aceasta nu are de ce să se implice la un asemenea nivel. Ea trebuie să se ocupe de mântuirea oamenilor, nu de politică”. În cele ce urmează, ne vom ocupa de analiza etico-socială a acestei poziții des întâlnită.

1. Biserica, politica și socialul: Într-adevăr, Biserica nu este o instituție politică, dar se încadrează într-o orânduială politică; Biserica nu este o instituție socială, dar își desfășoară misiunea într-o realitate socială; Biserica nu este din lume, dar se manifestă în lume. Bineînțeles că Biserica nu este chemată să facă politică în accepțiunea autohtonă a conceptului, deși dacă urmărim cu atenție evoluția actualităților ultimelor luni, se poate observa o oarecare tendință ocultă în această direcție. Totodată, Biserica nu are misiunea să substituie instituțiile statului, pentru că așa ceva nici nu ar putea fi posibil. Ceea ce Ortodoxia locală trebuie să evalueze este, pe de o parte, raportarea ei într-o paradigmă nouă față de factorul politic și de sfera socială, prin asumarea unei vocații a istoriei mântuirii (Heilsgeschichte) în locul celei meta-istorice, iar, pe de altă parte, construirea unui dialog cu opinia publică, cu scopul de a limita influența actorilor sociali pro-secularizare. Dacă nu Biserica este cea care setează agenda dezbaterilor publice, atunci o fac asociațiile, partidele sau politicienide tipul lui Remus Cernea. Concret, dacă Biserica s-ar constitui activ ca actor social la nivel mezzo, cel al societății civile, atunci avantajele ar fi următoarele: a) Pe termen scurt: Biserica ar fi de departe cel mai mare ONG din România; b) Pe termen mediu și lung: ar putea pune presiune de tip „secular” asupra sferei de decizie politică, inclusiv asupra deciziei recente a Curții Constituționale, precum și a viitoarelor propuneri de schimbare legislativă.Aici se adaugă și instrumentalizarea unui imens capital moral, pe care sinodalii trebuie să știe cum să-l încurajeze. Precum s-a tot spun în ultimii ani, laicii pregătiți din punct de vedere profesional pot ajuta Ortodoxia prin implicarea lor în discuții sensibile legate de actualitate, pe care oamenii Bisericii nu au reușit până în prezent să le rezolve. Mă refer la atitudinea Bisericii față preceptele politice moderne, precum ambivalența Modernității, Democrația, Societate Civilă, Drepturile Omului, Globalizarea etc. În urma unor astfel de dezbateri, Ortodoxia nu poate decât, din nou, să câștige, întrucât își înțelege rolul politic mai bine, și își declină, în același timp, contribuția esențială la formarea conceptelor politice moderne.

2. Biserica și implicarea ei. În tratarea acestui punct, aș pleca de la următoarea întrebare: pot membrii Bisericii fi concomitent ”fii ai lui Dumnezeu” și cetățenii unui stat secular, rupți de sfera religioasă? Cum se pot împăca cele două dimensiuni, la nivel antropologic? De aceea, depășirea „despărțirii” dintre creștin și societate, este, de fapt, o inițiativă absolut necesară pentru a ridica o anumită stare de confuzie duhovnicească de pe fiii Bisericii, de tipul: duhovnicesc și corupt; iubitor de Hristos și disprețuitor de semenietc. Dar chiar și existența unui asemenea duh dubios semnifică că în urma tuturor dihotomiilor, Biserica are în societate un capital moral incredibil, de care estecreditată, și pe care ar trebui să-l folosească într-un modmult mai inteligent decât o face. Singurul lucru care poate nu e clar este faptul că în urma secularizării Bisericii i-a fost luat rolul de legitimator politic și de reprezentant al voii Divine. Dacă în premodernitate (teocrație) legitimarea venea de „sus în jos”, de la Dumnezeu, prin Biserică, în modernitate (democrație) legitimarea acțiunilor politice vine de „jos în sus”, de la oameni, prin vot. Ca urmare, chiar dacă în societatea modernă Bisericii nu-i rămâne funcția de legitimare politică, ea păstrează o funcție de legitimare etică, exercitată la nivelul dintre stat și individ (societatea civilă), însă numai în condițiile practicării unei funcții critico-profetice în spațiul public. Rezultatul unei atare atitudini va conduce la delegitimarea morală a cluburilor seculare și la izolarea lor în comparație cu marii actori ai societății civile. Altfel spus, cred că Biserica are capitalul social necesar de a-și înfrânge oponenții cu propriile lor arme (amintesc doar de cazul Lasci vs. Italia, legat de legalitatea prezenței icoanelor în sălile de clasă, câștigat de partea creștină!).

În concluzie, dacă în prezent se vorbește despre o lume și o Europa în schimbare, despre o Românie căruia i-a fost promisă un nou tip de politică, poate că e timpul și contextul o permite pentru o schimbare substanțială în atitudinea Bisericii față de datul istoric. De aceea, înainte de toate, Ortodoxia are ea însăși nevoie de propria „oră de religie” în care să-și reevalueze resursele, criteriile și exigentele față de rolul pe care și-l dorește în societate.