--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Iulie 2015, nr. 7 (303), an XXVI (serie nouă)
Cuvântul Ierarhului
--- pagina: 1

Mărturisitor pentru cauza catehizării tineretului

de Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei Andreicuţ

Părintele Profesor Ioan Bunea a fost unul dintre mărturisitorii pentru Hristos din România. Lui îi erau foarte limpezi cuvintele Mântuitorului: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri (Matei 10, 32-33).

Și nu s-a lepădat, ci a mărturisit. După ce s-a instalat guvernul comunist în România, în 1948, a fost scoasă Religia din școală. „Omul nou” trebuia format fără credință și fără Dumnezeu. Or, ora de Religie era totalmente potrivnică acestui deziderat. Așa că au măturat-o din învățământul public.

În această situație, cei mai conștienți slujitori ai Bisericii, dându-și seama ce se întâmplă, au căutat mijloacele prin care, măcar în parte, să se facă educația religioasă a copiilor și a tinerilor. Și mijlocul cel mai potrivit era catehizația. Această catehizație, atât cât s-a putut, au făcut-o preoții mai curajoși și râvnitori, la biserică.

În Cluj, profesor distins și bun teolog, a fost Părintele Ioan Bunea. Pe el l-a solicitat Părintele Vicar, profesorul Liviu Galaction Munteanu, să alcătuiască o programă de catehizare. Această programă avea menirea să îi ajute pe preoți să facă în biserică o catehizație coerentă, atât cât era posibil. Alcătuirea ei fusese hotărâtă într-o întrunire a Consiliului Eparhial din 1958.

Urmarea? Părinții profesori Liviu Galaction Munteanu și Ioan Bunea a fost închiși, făcând ani grei de temniță, primul dintre ei murind acolo, iar cel de-al doilea ieșind în 1964 cu sănătatea zdruncinată. Se demonstra încă o dată perfidia ideologică a sistemului care, pe de o parte, clama libertatea religioasă, iar, pe de altă parte, restrângea la maximum drepturile oamenilor de a-și educa copiii după propriile lor convingeri.

Oamenii aceștia care au suferit pentru o cauză merită toată prețuirea și cinstirea noastră. Acesta este motivul pentru care ne-am hotărât ca „Centrul pentru Tineret” din Sângeorz-Băi să poarte numele „Ioan Bunea”. Peste ani, considerăm că acest lucru va constitui o mică reparație morală pentru un om mare.

Rămâi stupefiat cum, după ce România a trecut prin această experiență amară, mai sunt oameni care ar dori scoasă educația religioasă din școală. Pentru această educație au suferit oameni de excepție ca Părintele Ioan Bunea, iar alții, ca Părintele Liviu Galaction Munteanu, au murit în temniță.

În acele momente grele Părintele Ioan Bunea și familia dânsului se considerau părăsiți de toată lumea, inclusiv de Arhiepiscopul Teofil. Adevărul este că Arhiepiscopul Teofil a intervenit la Patriarhul Justinian, lucru pe care poate că Părintele Ioan Bunea nu l-a știut niciodată. De ceea, în amintirile sale, găsim și unde de reproș.

Pe data de 30 iulie 1959, în scrisoarea pe care i-o trimitea Patriarhului Justinian, cu referire la Părinții Liviu Galaction Munteanu și Ioan Bunea, Arhiepiscopul Teofil scria: Aș fi deosebit de fericit ca odată ajuns acest caz la Procuratura Generală, cu sprijinul Preafericirii Voastre, să fie înţeles pe deplin faptul că Preoţii Munteanu şi Bunea au avut intenţii curate de servire a Bisericii Ortodoxe Române care, faţă de regimul democrat popular din patria noastră, se comportă cu loialitate şi ataşament”[1].

Ce a făcut Patriarhul Iustinian nu mai ştim, mai mult ca sigur că a intervenit, dar stăpânirea avea urechile surde când era vorba de glasul Bisericii. Şi cine era ascultat atunci când, pentru lucruri neînsemnate care nu plăceau puterii, făceai ani de temniţă?

Părintele Ioan Bunea a fost arestat în 1959, rămânând în închisoare cinci ani de zile. A muncit în condiţii inumane la canalul Dunăre – Marea Neagră şi-n alte penitenciare. A fost eliberat în 1964 rămânând marcat de chinurile din temniţă, dar reluându-şi activitatea atât ca preot, cât şi ca dascăl.

Pe lângă faptul că a fost un dascăl de excepţie, a fost şi un mare predicator. Ne-a lăsat predici la duminici şi sărbători, la botez, cununie şi înmormântare. Iar ca teolog în domeniul sistematic ne-a pus la îndemână „Din galeria marilor convertiţi”, „Fenomenologia conştiinţei morale”, „Psihologia rugăciunii” şi alte lucrări. Şi-a iubit şi ţara, mărturie fiind cartea „Frăţia credinţei şi frăţia naţională”.Sunt multe alte lucrări rămase de la el.

A trecut la Domnul pe 6 iulie 1990 şi, iată, că exact după 25 de ani se inaugurează „Centrul Misionar pentru Tineret Ioan Bunea”, lângă biserica pe care a ctitorit-o cu mulţi ani în urmă. Încă o dată realizăm că lucrurile nu sunt întâmplătoare.

Atunci, în iulie 1990, ca episcop tânăr, participam la înmormântarea lui, în Lunca Arieşului. Iar acum, ca Arhiepiscop şi Mitropolit matur, particip la inaugurarea acestui aşezământ foarte important care îi poartă numele. Să dea Dumnezeu ca tinerii noştri, privindu-şi cu atenţie înaintaşii, să le urmeze credinţa şi demnitatea!



[1] AAC, Dosar 6/1959, vol. II, nr. 5642/959.