'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Aţi citit şi citiţi, ca şi mine, discursurile oficiale sau semioficiale pe care, la zile mari sau mijlocii, unele autorităţi bisericeşti binevoiesc să le toarne peste capetele prea plecate ale turmelor cuvântătoare... Ce discursuri fericite! Ce situaţiuni înflorite, ce Arcadie pastorală, ce minuni în patru picioare ne fac să întrevedem această elocinţă oficială!

Poporul dă năvală în biserici!... Virtuţile evanghelice se răsfaţă pe plaiurile patriei!... Credinţa strămoşească, dogma soboarelor ecumenice şi temelia autorităţii episcopale se bucură de o sănătate miraculoasă!...

Aşa se arată lumea, biserica şi norodul pravoslavnic: văzute prin ochelarii de zile mari.

Aşa stăm noi bisericeşte, dacă ar fi să asculţi şi să te îmbeţi de egloga chiriarhală...

Cei care aţi văzut piesa Gringoire şi vă aduceţi aminte cum bietul poet flămând se aruncă asupra bunătăţilor de la masa regală, puse o clipă la dispoziţia lui, poate vă aduceţi aminte şi de reflecţia trubadurului: „Cum să nu fii bun, când mănânci atâtea bunătăţi”.

Vom zice şi noi: cum să nu pice miere din discursul d-tale, când ai acasă, în ogradă, câteva sute de stupi bisericeşti!

Din nenorocire, mierea şi optimismul oficial nu transformă tristul adevăr ambiant şi fanfaronadele festive nu consolidează zidurile Ierihonului.

Marele, înfricoşatul, sinistrul adevăr este că ne găsim la ţărmul dezorientării morale şi confesionale.

Toţi oamenii pe care îi ştii serioşi, toţi preoţii cu bună mărturie şi toată suflarea ortodoxă se simt cu spinarea rece de marele îngheţ care vine peste noi. Şi, în vremea aceasta, colo sus, sunt congratulări, atitudini de salvatori ai Capitoliului şi discursuri, şi... „într-un ceas bun!...”, şi „noroc să dea Dumnezeu!...”, şi „să-ţi trăiască oile pe care le-ai dobândit!”

Iar la ţărmul dezorientării, bisericile sunt pe jumătate pustii, preoţii sunt descurajaţi şi apăsaţi de angarale, poporul e divizat şi pornit după satisfacţiuni religioase în afară de biserica strămoşească.

Sectele sporesc, conştiinţele şovăiesc, materialismul face ravagii, directivele spirituale dorm cu capul pe sacul cu mălai.

Şi răzbate, prin zvonurile şi murmurele ceasului de faţă, răzbate declamaţia stereotipă:

„Biserica ortodoxă... a crescut la sânul ei pe pruncul de altădată, pe voinicul de azi: poporul românesc... Marii ierarhi ai Bisericii au fost de-a pururi luceferii sufletului românesc, nu numai în cărturăria bisericească, dar de obşte în toate domeniile culturale... Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanul, Veniamin Costache, Grigorie, sfântul călugăr de la Căldăruşani, şi încă o sută alţii... s-au înscris în cartea vieţii şi, totdeodată, în cartea recunoştinţii naţionale...” etc., etc. ...

Acestei declamaţii, cu mii de variante, îi răspunde, fără replică, fabulistul:

„Gloria străbună pe străbuni cinsteşte,

În zadar nepotul cu ea se făleşte

Când e – cum se întâmplă – un om de nimic...”

Eminescu o spune şi mai drastic:

„O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,

Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţ...”

Şi celelalte, pe care le veţi găsi în Satira (sic!) III.

Cine poate să contesteze că marii noştri chiriarhi din trecutul sunt vrednici de veneraţia naţională?... Dar cine poate să spună, cu mâna pe conştiinţă, că ei au urmaşi, în zilele noastre?

Dacă ar avea!... O, dacă ar avea!... Bietul popor creştin n-ar orbecăi în întunericul ignoranţei doctrinale. Erorile şi ereziile n-ar colcăi prin livadia duhovnicească, la lumina soarelui. Şi preoţii – paznicii livadiei – n-ar fi mai toţi iepuri de hotar!

Suntem la ţărmul dezorientării. Suntem la picioarele unor turnuri gata de prăbuşire. Dar suntem, în acelaşi timp, şi în preajma unor clarificări ce nu pot să mai întârzieze.

Mâine va fi dascălul lui astăzi şi (al) lui ieri.