--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Ianuarie 2016, nr. 1 (309), an XXVII (serie nouă)
Filocalia - supliment
--- pagina: 13-14

Misiunea de iarnă a studenţilor creştini ortodocşi

de Iulia Anamaria Mureşan

Postul Nașterii Domnului s-a dovedit a fi unul foarte rodnic pentru tinerii care s-au implicat în activitățile filantropice și duhovnicești organizate de Asociația Studenților Creștini Ortodocși din România (ASCOR), filiala Cluj-Napoca. Evenimentele au fost diverse, multiple și pe alocuri solicitante, dar tinerii au dat dovadă de multă dăruire, entuziasm și implicare serioasă.

„Am pornit cu vestea bună”

Un eveniment pentru care tinerii s-au pregătit asiduu a fost spectacolul de colinde tradiționale dedicat prăznuirii Sfântului Ierarh Nicolae, intitulat Veselește-te, Domn bunu’, care a avut loc pe data de 6 decembrie. Tinerii din Ceata „Sfântul Ioan Valahul”, formată în cadrul ASCOR Cluj, și cei din cadrul Ligii studenților din Cluj, au intonat un frumos buchet de colinde și urări străvechi, adunate din culegeri bine documentate sau chiar primite prin viu grai de la bătrânii din satele vizitate de către tineri în căutarea straielor și a datinilor tradiționale. La invitația Direcției de Comunicare și Relații cu Publicul a UBB Cluj, concertul s-a desfășurat în sala Auditorium Maximum, bucurându-se de un număr mare de spectatori.

Acest spectacol a dat startul perioadei când de colindele au umplut holurile spitalelor și ale azilelor de bătrâni de bucuria plină de nădejde a Nașterii Mântuitorului. Ascoriștii, însoțiți de membri ai Asociația Tinerilor Ortodocși Români (ATOR), au intonat un număr mare de colinde în după-mesele a două săptămâni consecutive. De asemenea, cei internați, atât copiii, adulții și vârstnicii, au primit câte un pachețel cu fructe și dulciuri, iconițe și diverse rugăciuni tipărite. Nu a fost ocolită nici închisoarea din Cluj. În ciuda regimului mai strict, tinerii au reușit să se organizeze în așa fel încât să nu îi lase deoparte pe cei închiși și să le ducă și lor bucuria Nașterii Domnului Iisus Hristos.

Cel de-al nouălea pelerinaj pe jos

Cel de-al nouălea pelerinaj pe jos ce a avut destinația finală mormântul Părintelui Arsenie Boca s-a desfășurat pe data de 12 decembrie. De data aceasta, cei 260 de pelerini au parcurs pe jos doar 15 kilometri, de la Hațeg la Prislop, însă în urcare. La acest pelerinaj au luat parte și tineri din ATOR, precum și 5 persoane de etnie rromă și 25 de tineri cu deficiențe de vedere, însă aceștia din urmă au parcurs pe jos o distanță mult mai mică. S-au alăturat și persoane din Turda, Deva, Alba, Aiud, dar și 5 persoane din satul Rogojel. Grupul a avut trei preoți însoțitori: Părintele Ciprian Negreanu, preot misionar la Biserica Studenților din campusul universitar B. P. Hasdeu, Părintele Florin Mereu, preot paroh în satul Rogojel și Părintele Călin Variu, preot la Clinica de pediatrie din Cluj-Napoca.

Înainte de a porni la drum pe jos, pelerinii au poposit la biserica cu hramul Sfântul Ioan de la Prislop, singura din țară cu acest hram, păstorită de Părintele Radu Bacter, pentru a participa la Sfânta Liturghie, dat fiind că în acea zi a fost prăznuit Sfântul Spiridon al Trimitundei. Biserica era atât de plină, încât cădirea din timpul Heruvicului și ieșirea cu Sfintele Daruri au fost o adevărată provocare pentru preoții slujitori. Am avut, astfel, ocazia să ne amintim de minunea descrisă în Cartea Ieșirii, când Marea Roșie s-a despărțit în două pentru a face loc de trecere poporului ales.

După participarea la Sfânta Liturghie, pelerinii au luat masa și au pornit la drum. Pe cale, aceștia au avut ocazia să se bucure de frumusețea vegetației și de timpul neobișnuit de cald pentru acea perioadă a anului. Comuniunea, rugăciunea și cântările au înfrumusețat mersul pe jos și l-au făcut chiar plăcut. Bătaia de toacă ne-a însoțit pe tot parcursul drumului. În fruntea șirului de oameni se afla mereu cineva care ducea crucea, iar alte două persoane duceau ripidele. Cu ajutorul lui Dumnezeu, după un drum de cinci ore, am ajuns cu bine la destinație. După ce s-a închinat, fiecare pelerin a fost miruit și a primit în dar o imagine cu mănăstirea Prislop și cu chipul Părintelui Arsenie Boca. De asemenea, tinerii au intonat colinde lângă mormântul Părintelui Arsenie, multe dintre ele dedicate celor din închisori și celor prigoniți în perioada comunistă. În drum spre casă, pelerinii au poposit la Aiud, la noua biserică construită lângă Râpa Robilor. Și de această dată, glasurile lor au umplut locul de amintirea Nașterii Domnului și a jertfei „celor mai buni copii îngropați de vii în mormânt de piatră”. Prezența tinerilor la Aiud și dragostea lor față de acel loc, pe care nu pot să îl ocolească în perioada sărbătorilor de iarnă, dovedesc din ce în ce mai mult că „niciun chin n-a putut ucide suflete de crin”. Parcă sfinții acelor locuri ne cheamă la ei, iar dragostea lor de Dumnezeu și de neam, precum și curajul de a duce cu bărbăție și smerenie lupta cea bună în acele condiții grele, ne atrag ca un magnet.

Pelerinajul de colinde din Dobrogea

Următorul sfârșit de săptămână ne-a aflat pe ținuturile dobrogene, unde i-am colindat pe viețuitorii din mănăstirile acelor locuri. Acel pelerinaj a cuprins un adevărat tezaur duhovnicesc.

Am pornit din Cluj vineri, în seara zilei de 18 decembrie. Noaptea aceea a fost ca un pod de trecere între două regiuni ale țării opuse din punct de vedere geografic. Când ne-am trezit, ne aflam deja pe pământul Sfântului Apostol Andrei și al sutelor de martiri ce și-au dat viața pentru Adevăr în vremurile de prigoană împotriva creștinilor, asupriri care au avut loc de-a lungul istoriei pe acest teritoriu încă de la începuturile creștinismului și până la finalul secolului al XX-lea. Este un pământ sfânt și asta au simțit-o toți pelerinii.

Prima zi. O altă lume

Primul așezământ la care am poposit a fost Mănăstirea Vladimirești, care are un istoric impresionant. Zidită din poruncă dumnezeiască și finalizată în 1943, mănăstirea a avut la început 318 viețuitoare. Însă reprezentanții regimului comunist au considerat că așezământul nu are valoare culturală, iată de ce, maica stareță a fost arestată în 1955. Aproape un an mai târziu, în plină iarnă, toate viețuitoarele mănăstirii au fost ridicate și trimise acasă, iar mănăstirea a fost închisă. Pentru că refuzau să lepede haina monahală, maicile au fost închise în repetate rânduri. În 1990, după 34 de ani, mănăstirea a fost redeschisă. Maica Veronica, stareța mănăstirii, a dat de veste maicilor; impresionant este că cele rămase în viață (160) s-au întors. Obștea a fost întărită de surori tinere, pe care actuala Maică Stareță Daniela le-a numit „turturele tinere și harnice”, și în prezent este formată din 147 de viețuitoare. Am avut parte și de un tur al mănăstirii, în cadrul căruia am fost la mormântul Maicii poetese Teodosia Lațcu și la chilia Maicii Veronica.

De la Vladimirești, încărcați cu multe daruri duhovnicești, ne-am îndreptat spre Mănăstirea Cocoș, care adăpostește un tezaur deosebit și anume moaștele întregi ale Sfinților Mucenici Zotic, Atal, Camasie și Filip. Pentru a ajunge acolo, am traversat Dunărea cu bacul, bucurându-ne de peisajele marine, de priveliștea unor corăbioare îndepărtate învăluite în ceață, de întinsul albastru al Dunării, de cerul gri-albăstrui și de zborul pescărușilor. Toate aceste imagini au trezit în noi amintirea unor cântece învățate la școală, ce descriu frumusețea țării noastre și a vestitului fluviu, și pe care unii dintre noi le-au și intonat. Acea bucurie se încadra perfect în decorul duhovnicesc, dat fiind că ne amintea de frumusețea lui Dumnezeu amprentată în natură.

Ajunși, așadar, pe cealaltă parte a Dunării, ne-am continuat drumul spre Mănăstirea Cocoș. Probabil că mulți se întrebau de ce se numește așa, iar răspunsul nu a întârziat să apară. Ajunși la destinație, coordonatoarea grupului ne-a anunțat că „am ajuns la Mănăstirea Cocoș”. Atunci, coordonatoarea ne-a spus că mănăstirea se numește astfel fiindcă, odată, demult, de pe dealul la poalele căruia se află așezământul, s-a auzit într-o noapte cântecul unui cocoș sălbatic însoțit de o bătaie de toacă. Călugării spun că acest cântec se mai aude și astăzi, uneori. Chiar și pe poarta mănăstirii apare sculptată reprezentarea unui cocoș sălbatic. Am ajuns acolo la vremea vecerniei și am avut ocazia să ascultăm și Acatistul celor patru Sfinți Mucenici. Tot acolo ne-am închinat și la părticele din moaștele Sfintei Agata, ale Sfintei Împărătese Elena, ale Sfântului Zenon, Sfântului Doctor fără de arginți Damian, ale Sfinților Fabian și Fortuna și ale Sfintei Steliana.

Icoana care se curăță

De acolo, ne-am îndreptat spre Mănăstirea Celic Dere, unde se află o icoană a Mântuitorului ce se curăță odată cu trecerea anilor. Conform explicațiilor maicii ghid, icoana a fost adusă la mănăstire în anul 1816, în perioada conflictelor ruso-turce, de către un soldat care mergea pe front. Acesta a lăsat icoana la mănăstire, fiindcă era moștenire de familie și nu voia să se piardă în cazul în care nu se va mai întoarce. A mai spus că acea icoană, care pe atunci era complet neagră, se va curăța în totalitate, iar ochii Mântuitorului se vor deschide. Aceste cuvinte s-au adeverit, căci, până azi, icoana s-a curățat mai mult de jumătate, iar ochii Mântuitorului încep să se deschidă. Minunat este faptul că odată cu originalul se curăță și copiile acesteia.

Un alt aspect inedit al Mănăstirii Celic Dere este acela că este singura care adăpostește reprezentarea iconografică murală a Sfintei Drosida, fiica Împăratului Traian, care a fost martirizată în anul 104, pe 22 martie. Pentru rugăciunile ei și ale Sfântului Grigorie Dialogul, sufletul Împăratului Traian a fost mântuit, conform textului redat în Proloage pentru ziua de 12 martie.

Sfântul Ioan Casian

Prima zi de pelerinaj s-a încheiat la Mănăstirea Sfântul Ioan Casian, unde viețuiește Ieromonahul Ioan Bute, pe care l-am avut ca invitat în cea de-a doua seara duhovnicească din post. Obștea este formată din doar șapte viețuitori, iar așezământul, situat în apropiere de peștera Sfântului Ioan Casian, este încă în construcție. Totuși, Părintele Stareț Iustin Petre a reușit să adune în jurul său mulți mireni și să întemeieze o comunitate euharistică, ce caută să se apropie de Dumnezeu prin post și prin rugăciune comună, precum și prin participarea vie la Tainele Bisericii. În seara în care am ajuns, după cină, Părintele Iustin ne-a ținut un cuvânt despre importanța și puterea vindecătoare a postului și despre alimentația marilor Sfinți, care aveau darul facerii de minuni încă de când erau în viață.

A doua zi, înainte de începerea Sfintei Liturghii, am pornit pe poteca din spatele mănăstirii, am pășit pe dealurile stâncoase și pe un șir lung și curbat de trepte de lut dintr-o pădurice, am înaintat pe marginea unei prăpastii și am ajuns în fața peșterii Sfântului Ioan Casian, care se află la o înălțime de 5-6 metri de la sol. Pentru a putea ajunge înăuntru, am urcat pe o scară metalică sprijinită de stâncă. Ajunși sus, am constatat că este vorba despre o peșteră cu mult mai mare și mai complexă decât cea a Sfântului Ioan de la Prislop ori a nevoitorilor de pe locurile în care se află în prezent Mănăstirea Turnu. Încă de la intrare, am fost întâmpinați de o icoană mare a Sfântului Ioan Casian, aflată în partea dreaptă. În stânga se află o icoană veche, de mici dimensiuni, a Maicii Domnului. În partea din spate a peșterii, învăluită în întuneric, se află o cruce mare, iar jos, resturi de lumânări și pomelnice. Tot în partea din spate a peșterii se află, de o parte și de alta, două încăperi, ca niște abside. Înaintând spre încăperea din stânga, la început în picioare, apoi tot mai aplecat, iar în cele din urmă aproape în genunchi, am ajuns, pe rând, în chilia Sfântului, unde se aflau câteva icoane și unde încăpeau maxim trei persoane. Pereții umezi ai culoarului, întunericul și răcoarea pietrelor nu păreau deloc un spațiu primitor și ar putea fi considerat chiar de lepădat pentru cineva care ar auzi descrierea acestui mediu. Însă, ajutați de lanterne, am putut observa înfipte în stâncă suporturi de candelă, cruci scrijelite și icoane vechi, care încălzesc locul și amintesc de sfințenia lui și de mulțimile de ostenitori care au trăit acolo, slăvind pe Dumnezeu și rugându-se Lui. În ciuda condițiilor descrise, nici unul dintre tineri nu a simțit teamă, ci dimpotrivă: locul a stârnit vioiciune sufletească.

Colindă la Episcopia Constanței

Sfânta Liturghie a fost un adevărat dialog între proestos și credincioșii care dădeau răspunsurile, fiind aproape în totalitate vorbită. La părțile cântate, au intervenit și o parte din membrii stranei Bisericii Studenților. După ce am luat parte la masa de prânz, grupul de colindători a dat curs invitației Părintelui Iustin de a-l colinda pe Înaltpreasfințitul Teodosie, Arhiepiscop al Constanței și Tomisului, și, îmbrăcați în straie de sărbătoare, cum erau încă de dimineață, am pornit spre Episcopia Constanței, aflată în apropiere de malul Mării Negre. Aleasa gazdă s-a bucurat de colindă și a împărțit multe daruri tinerilor. Am plecat de acolo bucuroși de o astfel de întâlnire și ne-am îndreptat spre Catedrala din Constanța, unde ne-am închinat la moaștele Sfinților Epictet și Astion. Apoi, în drum spre malul mării, am trecut și pe lângă ruinele cetății Tomisului, uimindu-ne de trăinicia acelor ziduri, a căror bază a rezistat până în zilele noastre.

Bucuria pe care am avut-o atunci când am zărit marea din autocar s-a amplificat pe măsură ce ne apropiam de malurile ei. Îmbrăcați în straie de sărbătoare, ne-am oprit în apropierea apelor ei sărate, străjuite, în acea zonă, de roci de mari dimensiuni, și nu am putut să nu o colindăm. Se lăsa apusul, dar soarele încă lumina chipurile zâmbitoare ale celor prezenți.

Dragostea pentru Sfinții români

Ne-am continuat apoi drumul spre Mănăstirea Poarta Albă, zidită pe locul în care odinioară se afla lagărul de concentrare Galeșu. Măreția jertfei celor care și-au dat viața pentru Hristos în acele locuri a răsunat și în inimile noastre. Sfârșitul lor se aseamănă cu cel al Domnului Hristos, care a fost răstignit în afara zidurilor cetății. Astfel și-au dat viața și acei nevinovați – departe de oraș, într-un loc spre care nici măcar nu exista drum de acces. Acum însă, acela este un loc încărcat de sfințenie. Pe acele locuri au existat mai multe lagăre de concentrare, dintre care amintim: Salcia, Urleasca, Sălcioara, Jegalia, Perieşi, Grădina, Satul Nou etc. Ne aflam în apropiere de lagărele în care au fost închiși deținuții politici care lucrau la Canal, printre care se afla și Părintele Arsenie Boca. Este locul din care Părintele Arsenie a dispărut fără urmă pentru a asista la înmormântarea mamei sale și unde s-a întors apoi de bună voie.

După cum ne-a povestit Maica Stareță, locul mănăstirii Poarta Albă a fost ales într-o noapte, după terminarea privegherii, de către Părintele Iustin Pârvu. Este un loc unde sunt cinstiți Sfinții Români și cu precădere cei din vremea prigoanelor. În apropiere de biserică se află o troiță închinată deținuților politici care au murit în coloniile de muncă ale Canalului între anii 1949 și 1955. Pe tăblița de la baza crucii se află înscrisă poezia „Canalul”, scrisă de Andrei Ciurunga:

Aici am ars şi-am sângerat cu anii,
aici am rupt cu dinţii din ţărână,
şi aici ne-am cununat, cu bolovanii,
câte-un picior uitat sau câte-o mână.

Pe-aceste văi şi dealuri dobrogene
am dat cu veacuri înapoi lumina.
Amare bezne-am aşternut pe gene
şi le-am gustat în inimi rădăcina.

Aprinşi sub biciul vântului fierbinte,
bolnavi şi goi pe ger şi pe ninsoare,
am presărat cu mii de oseminte
meleagul dintre Dunăre şi Mare.

Trudind, flămânzi de cântec şi de pâine,
înjurături şi pumni ne-au fost răsplata.
Să facem drum vapoarelor de mâine,
am spintecat Dobrogea cu lopata.

Istoria, ce curge-acum întoarsă,
va ține minte şi-ntre foi va strânge
acest cumplit Danubiu care varsă
pe trei guri apă şi pe-a patra sânge.

Iar cântecele smulse din robie
vor ctitori, cu anii care vin,
în cărţile pe care le vom scrie,
o nouă Tristie la Pontul Euxin.

Tot aproape de biserică se află o altă troiță, sfințită pe 1 februarie 2015, închinată „Martirilor eroi care în prigoanele carlistă, antonesciană şi comunistă au fost: asasinaţi, executaţi, omorâţi în anchete, lagăre, temniţe, colonii de muncă forţată, în mină, în sate – luptând împotriva colectivizării, pe front, în munţi, în deportare, în domiciliu obligatoriu, în ţară sau exil”.

Dintre toate mănăstirile pe care le-am colindat în cadrul acestui pelerinaj, aici și-au găsit cel mai bine locul colindele închinate Sfinților din închisori, spre bucuria plină de emoție a Maicii Starețe Eleodora, care ne-a primit cu multă căldură și care, alături de Părintele duhovnic al mănăstirii, Ieromonahul Ștefan Neicu, ne-a ajutat să conștientizăm că ne aflam pe un loc de jertfă. Dragostea viețuitorilor mănăstirii față de Sfinții închisorilor este exprimată prin prezența în biserică a multor reprezentări în imagini ale unor pătimitori și a unei icoane ce o are în mijloc pe Maica Domnului, iar în jurul ei pe Sfinții români. Am plecat de acolo încărcați cu multe daruri și cu invitația Maicii Eleodora de a reveni la Mănăstirea Poarta Albă, mai cu seamă în Duminica Sfinților Români. Afară era noapte. Drumul de țară dintre mănăstire și locul unde se afla autocarul era luminat doar de lună și de stele, iar lumina era din destul.

Apostolul cel întâi chemat

Următoarea oprire a fost la Mănăstirea Peșterii Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat și creștinătorul acestui colț de țară, de unde credința creștină autentică s-a răspândit pe tot teritoriul actualei Românii. Am avut ocazia să pășim pe meleagurile pe care oarecând răsuna vestea cea bună, la auzul căruia mii de oameni și-au dorit să primească botezul, devenind creștini. Ajunși în interiorul peșterii și după ce s-au închinat, tinerii pelerini au intonat troparul Sfântului Apostol Andrei, care este și unul dintre ocrotitorii ASCOR. Așadar, ne-am bucurat mult să ne aflăm acolo. De asemenea, a fost minunat că am vizitat peștera acestui Sfânt Apostol în straie românești, ca o mulțumire pe care i-am adus-o pentru toate ostenelile sale de a ni-L face cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, dat fiind că aceste haine și arta tradițională românească în general sunt profund relaționate cu spiritualitatea ortodoxă.

Mănăstirea Dervent – loc de tămăduire

Ultima oprire din acea zi de duminică a fost la Mănăstirea Dervent, unde obștea și Părintele Andrei ne-au primit cu multă căldură. În prima seară, după cină, Părintele Andrei ne-a înconjurat cu dragostea sa și a rămas cu noi până după miezul nopții pentru a ne povesti despre modul în care viețuiau creștinii primelor secole, istoricul mănăstirii și miracolul celor patru cruci de piatră care au crescut din pământ pe locurile în care au fost martirizați de către turci sute de creștini și care s-au dovedit a avea puteri tămăduitoare. Dintre acestea, se mai păstrează doar două, dintre care una este vindecătoare a oamenilor, iar cea de-a doua, a animalelor. De asemenea, părintele ne-a povestit și istoria izvorului a cărui apă are puteri vindecătoare. Tradiția spune că „Sfântul Apostol Andrei, ajungând cu propovăduirea Evangheliei la locuitorii acestor meleaguri în a doua jumătate a secolului I, și vrând să boteze pe cei ce au crezut în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, s-a rugat, a înfipt toiagul în pământ, și a apărut acest izvor, pe care Sfântul l-a folosit drept cristelniță”. Cei care s-au rugat lângă „crucea de leac” – cum este ea denumită și care au băut cu credință apă din acel izvor au trăit minuni mari și s-au vindecat de boli grave, atât în trecut, cât și în zilele noastre.

Un exemplu grăitor este cel al unei femei cu paralizie care, după ce s-a rugat mai multe zile în șir lângă acea cruce și a băut apă din izvor, a fost auzită într-o zi țipând de bucurie și văzută alergând spre mănăstire, pe drumul de întoarcere de la izvor. La această minune a fost martor însuși Părintele Andrei.

Am avut marele dar de a participa luni dimineață la Liturghie în biserica mănăstirii și de a da răspunsurile la strană. După aceea, ne-am închinat crucii de piatră vindecătoare de oameni și am mers și la izvorul tămăduirii. Monahii s-au ostenit mult pentru a ne pregăti și ceva de-ale gurii. Astfel, până la ora mesei, pelerinii au vizitat muzeul. Înainte de a lăsa mănăstirea în urmă, Părintele Andrei ne-a făcut o rugăciune în autocar și ne-a stropit cu agheasmă. Binecuvântarea și dragostea sfinției sale au fost un adevărat balsam pentru sufletele noastre.

Ne-am continuat pelerinajul la Mănăstirea Lipnița, nou înființată, unde colindele basarabene au fost foarte bine primite. Hramul bisericii mari este „Sfântul Ioan Botezătorul”. Ne-am bucurat să vedem reprezentarea iconografică a Sfântului Efrem cel Nou pe unul din pereții bisericii. Maicile ne-au mărturisit că acest Sfânt le-a ajutat foarte mult.

Sfântul Mucenic Dasie

Am avut darul de a ne închina și în paraclisul de iarnă, al cărui hram este „Sfântul Mucenic Dasie”, sfânt care a pătimit pe acele meleaguri. Maica ghid ne-a mărturisit evlavia pe care viețuitoarele mănăstirii o au la acest sfânt și ne-a povestit cele ce știa despre viața lui, spunându-ne că semnificația cuvântul „Dasie”, de origine geto-dacă, este aceea de „miel”. S-a adeverit că acest mucenic, deși era ostaș în armata romană, a murit ca un miel pentru Hristos, fiind decapitat într-o zi de vineri, la data de 20 noiembrie, în anul 304, pentru că a refuzat cu înverșunare închinarea la idoli și pentru că nu a vrut să participe la sărbătorile păgâne. Paraclisul adăpostește și o parte din moaștele sale, precum și ale Sfântului Nicolae, acesta fiind încă un motiv pentru care am îndrăgit acel așezământ. De asemenea, tot în paraclis, se află și o icoană brodată a Sfântului Efrem cel Nou. Și acest loc ne-a încălzit mult inimile și ne-a îndemnat să dăm slavă lui Dumnezeu pentru faptul de a fi ajuns pe acele meleaguri.

Pelerinajul nostru s-a încheiat la Mănăstirea Adamclisi, care ne-a amintit mult de Poarta Albă. Fără gard împrejmuitor și situată în câmp deschis, departe de șosea, aceasta este zidită la doar câteva sute de metri de cetatea Tropaeum Traiani, în jurul căreia au fost descoperite, în urmă cu 30 de ani, moaștele a cinci sfinți care au trăit în secolul al IV-lea. Acestea au fost găsite într-o criptă secretă, sub cea mai importantă basilică a cetății.

Grupul de colindători a fost primit în paraclisul subteran al mănăstirii, unde se află sfintele moaște amintite anterior. Prezența acelor moaște, pereții tapetați cu piatră ai paraclisului și pustietatea locului aminteau de relatările despre criptele în care se adunau creștinii primelor veacuri.

Colinda – rod al jertfei lor

Pe tot parcursul acestui pelerinaj de trei zile, ne-am aflat pe un pământ cu adevărat sfânt, unde am mers pentru a mărturisi parcă, prin colinde, că jertfa tuturor celor care au murit pentru Adevăr în acele locuri nu a fost în zadar; că propovăduirea Sfântului Apostol Andrei și a urmașilor lui s-au dovedit a fi roditoare; că Evanghelia a aflat răsunet în inimile tuturor viețuitorilor teritoriului pe care se află în prezent România; că vestea Nașterii pe pământ a unui Împărat de sorginte cerească a fost primită de moșii și strămoșii noștri și că am primit-o și noi și că vrem să o ducem mai departe. Gândul cu care am pornit la drum a fost acela de a vesti pe unde vom merge Nașterea Mântuitorului. Însă nu știam câte brazde de pământ pe care s-a mărturisit Adevărul aveam să purtăm sub picioare.

Așa s-a încheiat misiunea noastră de iarnă din timpul postului. La toate acestea s-au adăugat și obișnuitele seri duhovnicești, în cadrul cărora am avut invitați de seamă, de la care am putut prelua multe învățăminte. Crăciunul ne-a găsit pe unii colindând în Cluj, pe alții la casele lor, iar pe alții (o parte din membrii Cetei „Sfântul Ioan Valahul”) în Maramureș, la casele celor dornici să vadă tineri îmbrăcați în straie de sărbătoare românești și să asculte colinde străvechi, majoritatea culese prin viu grai de la bătrâni din diverse zone ale țării.