--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Ianuarie 2016, nr. 1 (309), an XXVII (serie nouă)
Cronica
--- pagina: 8

Eseurile doctorului Ion Vianu

de Mircea Gelu Buta

Cu mai multe luni în urmă, citeam un interviu al doctorului Ion Vianu, psihiatru, psihanalist şi scriitor profesionist, publicat în revista „Lettre internationale”, reţinând acest pasaj memorabil: „A te lipsi de lectura Bibliei este a te condamna la incultură, cel puţin dacă eşti european. Nimeni, sub cuvânt că este ateu, nu ar trebui să se simtă scutit de a citi Biblia. Psihologul, moralistul, estetul înamorat de expresia fericită se îmbogăţesc citind-o. Au citit-o şi ateii, şi profeţii ateismului, cu mare profit (Nietzsche, Freud)”[1].

Am regăsit menţionate numele de mai sus, asociate cu acela al lui Marx, şi în recentul volum de eseuri al doctorului Ion Vianu, intitulat, cu o celebră exclamaţie a lui Dostoievski, Frumuseţea va mântui lumea[2]. O parte din această consistentă carte este constituită din meditaţii, constatări şi observaţii asupra condiţiei umane actuale, formulate de un moralist autentic, care, fără să recurgă la retorică, respinge eufemismele. Ion Vianu vorbeşte despre omul-masă şi omul plat, definind şi descriind cele două categorii aparţinând vremii noastre. Cel dintâi exemplar este pus în legătură cu un celebru eseu interbelic al lui Ortega Y Gasset, Revolta maselor, şi adus la zi: „După Primul Război Mondial, scrie Ion Vianu, s-a produs o erupţie a «omului-masă». Omul-masă nu trebuie confundat cu proletarul; el provine din toate clasele sociale; este un tip uman care, fără să beneficieze de o calitate specială, consideră că are dreptul să se pronunţe asupra oricărui subiect şi să decidă mersul lucrurilor. Pe de altă parte, omul-masă este mai preocupat de drepturile decât de obligaţiile ce-i revin. Elitele au dispărut sau se retrag în cotloane obscure. Elitele considerau că primordiale erau obligaţiile pe care le aveau, nu drepturile ce li se cuveneau”[3].

Aplecându-se asupra unui exemplar uman înrudit cu „omul-masă”, Ion Vianu ia în considerare un descendent al acestuia, care ne este familiar: omul plat; eseul în care îl examinează se intitulează Omul plat şi excesele lui. Autorul evocă o carte de acum 50 de ani a lui Paul Ricoeur, unde Marx, Nietzsche şi Freud sunt denumiţi ideologii suspiciunii. Din acest trio, susţine doctorul Ion Vianu, doar Freud şi psihanaliza au adâncime metafizică: „Teoria jungiană a inconştientului colectiv este metafizică; mai explicită, dar nu mai mult metafizică decât teoria freudiană a inconştientului. // Este de înţeles, prin urmare, declinul universal al metafizicii. Pretutindeni unde teoria implică o transcendenţă, ea va fi vânată şi eliminată. Psihanaliza nu mai corespunde spiritului epocii (s. aut.). Spiritul epocii noastre implică prezenţa în actual, eliminarea transcendenţei sub orice formă”[4].

Ion Vianu, pornind de la binomul văz/auz, spune că, din cauza televiziunii, „în societatea actuală s-a produs un dezechilibru în favoarea vizualului”[5], cu consecinţele pe care le constatăm. De aici decurge şi un clivaj catastrofal între înţelegere şi explicare: „Privind tendinţele lumii actuale, putem să afirmăm că am trecut de la o eră a înţelegerii la una a explicării”[6].

De marasmul ontologic în care am intrat, aşa cum arată autorul cărţii, ştiinţa este răspunzătoare în mare măsură, îndeosebi ştiinţa exprimată prin tehnologie. Iată de ce se impune reprodus următorul pasaj din propedeutica omului plat, formulată de doctorul Ion Vianu (sublinierile îi aparţin): „În ştiinţă, ghidul, liniile directoare ale acţiunii contemporane rămân văzutele. De unde, prin teologie, prin psihologie ne bazam convingerile pe nevăzute (Dumnezeu, inconştientul), acum suntem din ce în ce mai tare bazaţi pe ceea ce se vede. Trăim în era descriptivismului. Lumea a devenit un etalaj al supermarketului universal. Prin vedere, nu există înţelegere: descrierea este urmată de explicare. Ştiinţele «pozitive» (cum li se spunea) cunosc numai explicarea. Iar influenţa lor şi a tehnologiei este atât de mare, încât tot ce ţine de înţelegere, de dincolo, de culise, de adâncime nu mai intră în judecată. // S-a produs un divorţ între gândirea curentă, care nu poate face abstracţie de deosebirea între aparent şi ascuns, şi gândirea dominantă a ştiinţei şi culturii. Deosebirea principală este că maniera explicativă de a gândi, altădată rezervată tehnicii, invadează şi domeniul umanului. (...) Este o situaţie inedită care ne obligă să ne întrebăm dacă omul de azi nu devine postuman[7].

Nu ştim dacă noţiunea de postuman, pe care autorul o foloseşte şi în interviul din „Lettre internationale”, îi aparţine, însă ea m-a frapat la fel de puternic ca atunci când am întâlnit cuvântul postcreştin într-o carte a lui Paul Evdokimov.

Potrivit doctorului Ion Vianu, omul plat este un risipitor incurabil şi cinic, care îşi justifică ideologic excesele strigătoare la cer: „...nimic nu se potriveşte mai bine cu excesivitatea omului plat ca liberalismul încurajând la maximum consumul. Ideologia liberală nu îşi pune altă problemă decât a consumului. Devastarea posibilă a Terrei, ameninţările apocaliptice nu o sperie. Liberalismul trăieşte într-un «aici şi acum» permanent, iar perspectiva unei comercializări excesive a vieţilor şi a legilor naturii o seduce la maximum”[8].

Este dureros, dar nu mai puţin adevărat, să constaţi care sunt trăsăturile definitorii ale lumii de azi: „Risipa ca principiu de funcţionare, perisabilitatea ca ideal sunt inovaţii în istoria mentalităţilor. Astăzi, nici operele de artă, nici maşinile, nici ideile nu mai sunt făcute să dureze”[9].

Există în cartea doctorului Ion Vianu observaţii demne de reţinut despre cruzimea ideologiilor, despre ateismul contemporan, iar la acest punct merită citat următorul pasaj: „Golirea bisericilor este, totuşi, restrânsă. Ea pare limitată la Europa Occidentală. În ţara ştiinţei şi a tehnicii, care sunt Statele Unite, religia este omniprezentă, iar ateismul, suspect. R. Dworkin observa că un ins declarat ateu nu ar avea nicio şansă să facă o carieră politică în America”[10]; după cum există, la sfârşitul radiografierii „omului plat”, un final scurt şi prudent, intitulat Premisele unei redescoperiri a adâncimii[11].

În afară de aceste eseuri, în volumul Frumuseţea va mântui lumea se găsesc peste două sute de pagini care se citesc fără sentimentul îngrijorării, cu interes şi plăcere pentru rafinamentul cogitativ (reflecțiile despre bătrâneţe şi cele despre memorialistică) sau exegetic, cum se întâmplă îndeosebi în Craii de Curtea-Veche, cărări ascunse, unde admiratorii prozei lui Mateiu I. Caragiale întâlnesc un vast prilej de meditaţie.

Nu întâmplător Ion Vianu şi-a intitulat cartea reluând o vestită afirmaţie a lui Dostoievski, considerat de autor „ultimul mare profet”[12]. În eseul Apocalipsa ratată, consacrat revoluţiei bolşevice, citim: „Poporul rus, dezamăgit de ţar, s-a despărţit şi de Dumnezeu atunci când ţarul a fost şters din istorie. Credinţa umilă, supunerea au devenit, peste noapte, mânie extremă, sete de distrugere. A fost momentul când mentalitatea populară a slujit fără măsură, cu cruzime şi mânie neînfricată, cauza revoluţiei. Dostoievski, încă o dată, prevăzuse viitorul: dacă Dumnezeu nu există, atunci nici o valoare nu mai are consistenţă”[13].

Pomeneam mai sus de observaţiile lui Ion Vianu despre memorialistică; un admirabil eseu constituit din reflecţii deosebit de interesante, intitulat Memorialistica văzută de un memorialist, măgulitor pentru aceia care au valorificat artistic păcatul nevestei lui Lot, de îndată ce: „Romanul e o ocolire a ceea ce mi se pare funcţia primară a literaturii: metamorfoza în limbaj a vieţii, în năvalnica ei curgere. Literatura pură trebuie să fie memorialistica. Dar nu orice memorii aparţin literaturii pure” (s. aut.)[14].

În acelaşi text, Ion Vianu include o seducătoare mărturisire: „Am recitit de curând Amintiri din casa morţilor. Fără să vreau să impun o părere, am impresia că este opera literară cea mai valoroasă a lui Dostoievski”[15]. Tocmai fiindcă sunt doar deghizate în roman, străine de o intrigă, amintirile din temniţă ale lui Dostoievski, spune Ion Vianu: „Sunt cu atât mai pline de învăţătură profundă, cu cât nu vor să impună nicio idee filosofică sau morală. Şi totuşi, pe firul eterogenelor povestiri, o mare idee se desprinde, care nu este valabilă numai pentru lumea cumplită a ocnei, ci şi pentru umanitatea întreagă: coexistenţa binelui şi răului, a abominaţiei criminale şi a generozităţii profunde, a răcelii celei mai cumplite şi a respectului sfios în sufletele acelor oameni. Înseamnă că mântuirea este posibilă, orice individ are o şansă să regăsească în sine Binele pierdut”[16].

Legat de eseul Frumuseţea va mântui lumea, merită să menţionăm cartea părintelui Paulin Lecca (1912-1998), volum de aproape patru sute de pagini, intitulată Frumosul divin în opera lui Dostoievski[17]. Călugăr de loc din Basarabia, cunoscător al limbii ruse, părintele Paulin Lecca, autor şi al unui bildungsroman monahal[18], a fost condamnat la moarte în timpul ultimului război, pentru refuzul de a satisface stagiul militar, sentinţa nefiind, din fericire, executată. Este îmbucurător că bibliografia românească privind profetica afirmaţie a lui Dostoievski se îmbogăţeşte acum cu un titlu.

Datorăm doctorului Ion Vianu un pasaj mai puţin cunoscut dintr-o scrisoare a lui Dostoievski, adresată nepoatei sale, Sofia Ivanova, în care scriitorul spune: „Nu există pe lume decât o singură formulă cu adevărat frumoasă: Hristos, în aşa fel încât manifestarea acestei figuri incomensurabil de frumoase este, cu certitudine, un miracol nesfârşit (întreaga Evanghelie a lui Ioan merge în acest sens; pentru el, unicul miracol este în întrupare, manifestarea însăşi a Frumosului). Dar am mers prea departe. Mă voi mărgini să constat că dintre toate frumoasele figuri ale literaturii creştine, Don Quijote este cea mai desăvârşită. Dar el este frumos şi pentru singurul motiv că este şi de luat în râs”[19].

De aici începe exegeza lui Ion Vianu, care se citeşte cu folos şi încântare, ca şi celelalte eseuri la care ne-am referit.



[1] Iulian Boldea în dialog cu Ion Vianu, „Lettre internationale”, ediţia română/primăvara 2015, nr. 93, p. 4.

[2] Ion Vianu, Frumuseţea va mântui lumea (şi alte eseuri), Ed. Polirom, Iaşi, 2015.

[3] Ibidem, p. 65.

[4] Ibidem, p. 252.

[5] Ibidem, p. 254.

[6] Ibidem, p. 258.

[7] Ibidem, p. 261.

[8] Ibidem, p. 263.

[9] Ibidem, p. 264.

[10] Ibidem, p. 17.

[11] Ibidem, p. 265.

[12] Ibidem, p. 104.

[13] Ibidem, pp. 93-94.

[14] Ibidem, p. 75.

[15] Ibidem, p. 74.

[16] Ibidem, p. 78.

[17] Paulin Lecca, Frumosul în opera lui Dostoievski, Fundația Dosoftei, Ed. Discipol, Bucureşti, 1998.

[18] Paulin Lecca, De la moarte la viaţă (pagini memorialistice), Ed. Paideia, Bucureşti, 1997.

[19] Ion Vianu, Frumuseţea va mântui lumea...., pp. 129-130.