--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Ianuarie 2016, nr. 1 (309), an XXVII (serie nouă)
In memoriam
--- pagina: 9

Ioan Bunea - preot şi profesor. Un devotat atlet al Ortodoxiei

de Prof. Valentin Vişinescu

Am avut bucuria să lecturez cu multă atenţie un volum de aleasă istorie bisericească, prin bunăvoinţa tânărului preot Sas Cătălin Dorin, un adevărat misionar al credinţei străbune, care face apostolat în Spania.

Şi sunt mai bogat intelectual că am citit volumul pe nerăsuflate pentru că părintele Ioan Bunea este o personalitate din fostul judeţ Turda, care prin învăţătura şi credinţă a devenit un intelectual de mare fineţe.

Născut în localitatea Lunca Ariesului în 1906, în ziua “Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul", cunoaşte greutăţile din familie pentru că rămâne orfan de mic, dar două mame maştere l-au ajutat cu atâta dragoste şi înţelepciune să-şi realizeze visul: să devină preot ortodox. De mare ajutor i-au fost bunicii lui din satul montan Ocolișel.

Viitorul dascăl şi preot, în volumul memorial, sintetizează întreaga sa viaţă cu bucuriile şi necazurile pe care le-a trăit din copilărie şi pe care a avut tăria să le depăşească prin credinţă puternică în Dumnezeu.

Fiu de moţ, se simte mândru de obârşia sa de pe valea Arieșului, în care duhul Iancului şi lancea lui Horea au fost cele care au zămislit în el conştiinţa de român şi de luptător pentru poporul oprimat în propria-i ogradă.

Iată cum îşi exprimă dorul faţă de localitatea Lunca Arieșului: “Este o aşezare de munte, cu peisaje încântătoare şi cu o mare încărcătură istorică şi mă simt şi mai mult legat sufleteşte de aceste meleaguri. Focul revoluţiei lui Horea a trecut prin aceste locuri. Avram Iancu a avut între luptătorii lui şi locuitori din această parte a ţării moţilor, Hurducatele, defileu între Lunca şi Sălciua i-a oferit eroului o ideală poziţie strategică”.

Bun la învăţătură, ştie să aprecieze pe prima sa dăscălita care era apropiată de copii şi-i antrena la învăţătura şi bună purtare. Despre prima învăţătoare, Aurelia Beldean se confesează astfel: “făcea din catedră muncă de apostolat; vorbă bună, încurajatoare, inimă bună, blândeţe, sete de a dărui comorile învăţăturii”.

Aceasta dăscăliță era fiica învăţătorului Alexandru Beldean, care în 1918 a primit credenţional, din partea şcolilor montane ortodoxe, să se prezinte la Marea Adunare de la Alba Iulia. Tatăl său a făcut parte din acei luptători care au eliberat pe românii subjugaţi de puteri străine. O remarcă destul de convingătoare pentru atingerea acestui ţel prin conştientizarea realizării unui stat unitar românesc, oglindită în inima şi în sufletul său: “România Mare a adus cu sine reale beneficii pentru toţi fiii acestui neam, dar cu deosebire pentru românii din provinciile subjugate, acum eliberate.”

Maturitatea l-a determinat să-şi aleagă continuarea studiului la primul liceu românesc din Turda, numit generos “Ferdinand I”. Nu a fost uşor. Condiţiile din internatul “Dr. Ioan Raţiu” cereau să aducă de acasă slănină, brânză, pâine sau să dea meditaţii la copiii de bani gata, ca să-şi susţină condiţiile de existenţă în capitala judeţului.

Dornice să salte social şi economic, aceste minţi luminate au găsit profesori şi pedagogi de înaltă ţinută morală şi pedagogică, din generaţia care a înfăptuit Unirea romanilor, motivaţi şi de cerinţele metamorfozei politice, în procesul de romanizare a instituţiilor şi administraţiei. Liceanul moț îşi stimează dascălii care i-au stimulat setea de învăţătură, şi realizează numeroase crochiuri de portrete morale. Iată ce scrie despre primul director al liceului: “Petru Suciu, pedagog cu vocaţie, înzestrat cu o excepţională dăruire didactică, şi un suflet generos”. A fost preşedintele despărţământului Astrei, şi a avut tipărite mai multe volume de istorie. Adăugă o apreciere despre dascălul său, un precept biblic: “lumina să nu fie pusă sub obroc, ci în sfeșnic, ca să lumineze tuturor”. Copilul de la ţară a făcut clasele gimnaziale în portul ţărănesc moţesc, şi numai în cursul superior a îmbrăcat haine nemţeşti, adică uniforma cu care se mândrea. Aprecieri laudative are despre acest focar de cultură când spune astfel: “Liceul din Turda era impunător şi prin localul mare şi bine înzestrat cu material didactic în toamna anului 1919 , după surparea războaielor de veacuri şi naşterea acelui copil al suferinţei, Unirea Ardealului cu ţara mama”.

În 1926 termină cu brio Liceul Teoretic Ferdinand I, şi moştenind o genă de la bunicul său, care era cititor de gazeta românească şi cărţi religioase, cânta şi în strană bisericii din Ocolişel mai ales la Sfânta Liturghie, îndreptându-se către Academia Teologică din Cluj.

Profesori-preoți, profesori-doctori şi arhierei cu aleasa pregătire didactică i-au îndrumat paşii spre studiul adâncit al teologiei. Aici a găsit climatul duhovnicesc pentru viitorii slujitori ai Bisericii Ortodoxe, mai ales că se reînfiinţase la Cluj, Episcopia Vadului , Feleacului şi Clujului. Pr. Prof. Dr. Liviu Galaction Munteanu (preda Vechiul şi Noul Testament), prof. dr. Stanciu (Istoria Bisericii Universale), arhid. prof. dr. Orest Bucevschi (Dogmatică), pr. prof. dr. Andrei Buzdug (Liturgică, Catehetica, Omiletica şi Pastorală) şi prof. dr. Vasile Petraşcu, minţi luminate, s-au impus prin cunoştinţe şi prestanţă în formarea tânărului teolog.

Îşi dă licenţa cu teza “Viaţă şi activitatea teologică a Fericitului Augustin”. Cu rezultate meritorii termina şi Facultatea de Filozofie. Despre profesorii universitari face o remarcă de suflet: “păstrez în suflet vie icoana acestor dascăli de aleasa ţinută intelectuală şi etică care au contribuit la prestigiul universităţii”.

Înzestrat de Dumnezeu cu talent scriitoricesc îşi face cunoscute studiile prin revista “Renaşterea”, “Muza Someşana” etc.

Un documentarist de mare fineţe, îşi pregăteşte cu meticulozitate discursuri la decesul unor mari personalităţi sau colegi de breaslă şi la nunţi respectând tradiţiile folclorului neaoş, la serbările naţionale pune atâta patos pentru iubirea de ţară şi ştie să sensibilizeze pe credincioşi.

Toate expunerile către credincioşi sunt modele de conciziune pe care le-a păstrat cu sfinţenie, sunt adevărate bijuterii de oratorie. Slova şi vorba îşi împletesc reuşita în audienţă ascultătorilor. A ştiut în predica din biserici să tălmăcească înţelesurile Bibliei , iar ca organizator al corului bisericesc era de neîntrecut.

Ioan Bunea se pregăteşte să fie hirotonit şi primeşte Parohia Ortodoxă Năsăud, dar se blindează cu căsătoria ideală, cu o preoteasă care să-l ajute spiritual, Marioara Runcu, partenera de viaţă, dăscălita, aşa cum trebuie să fie o familie ortodoxă închegată. Căsătoria s-a făcut în Cluj având ca naşi pe prof. dr. Orest Bucevschi şi soţia acestuia Cornelia, iar protopopul Nicolae Vasiu i-a cununat.

A fost hirotonit de către episcopul Nicolae Ivan. Desfăşoară o muncă de pionerat în frumoasa zonă a Someșului, fiind ajutat de prietenii credincioşi rămaşi în vechea credinţa străbună. Primeşte ajutoare în bani şi voluntariat de la credincioşi din tot Ardealul. Pledează în faţa Congresului ˝Societăţii Femeilor Ortodoxe Române”, condusă de Alexandrina Cantacuzino pentru primirea de sprijin financiar. Ridică cu multă osteneală o adevărată catedrală ortodoxă în oraşul Năsăud şi lăcaşuri de cult în Sângeorz-Băi şi Feldru. Este sprijinit de protopopul Bistriţei Grigorie Pletosu, dar şi de inginerii de pe şantierele din oraş şi împrejurimi. A fost sprijinit şi de către şeful Postei din Năsăud, turdeanul Berindei Octavian fiul preotului ortodox din Stejăriş de lângă Turda, care a fost mereu pe şantier în perioada zidirii acestui sfânt locaş.

Dar Ioan Bunea a simţit şi gustul amar al uitării, nefiind invitat să participe la târnosirea acestor oaze ortodoxe.

Refugiat de furia invadatorilor maghiari a găsit polul românesc al intelectualilor turdeni, foştii săi profesori şi multe personalităţi care au plecat în bejenie în România şi şi-au unit forţele pentru pregătirea recuceririi Ardealului de Nord.

Preotul Ioan Bunea conduce Societatea ”Sfântul Gheorghe” de la Liceul ”Ferdinand” I până în anul 1942 şi apoi Societatea ”Sfânta Parascheva” de la Liceul de Fete ”Principesa Ileana”, pregătindu-i pe liceeni să aprecieze eroismul ostaşilor romani pe frontul de Est împotriva bolşevismului, să ajute famiile sărace care aveau bărbaţii pe câmpul de luptă, să-i viziteze pe răniţii ce se aflau la spitalul militar şi la cel de campanie din Liceul de Fete, să-i convingă pe români ca graniţa de pe Feleac este provizorie.

Ca intelectual Ioana Bunea cunoaşte sadismul cu care oamenii politici, profesori, preoţi ortodocşi sau greco-catolici sunt marginalizaţi de noua putere comunistă adusă de sovietici, prin trimiterea la reeducare în închisori sau lagăre de muncă. Cunoaşte pe viu persecuţiile regimului în special la închisoarea din Gherla şi cu mai mare cruzime la munca apăsătoare din Balta Brailei, unde normele pentru recoltatul stufului nu puteau fi îndeplinite niciodată, iar hrana era de batjocură. Credinţa în Dumnezeu l-a întărit ca prin rugăciune şi smerenie să învingă maltratările din lagăr, să muncească în plus pentru preoţii mai vârstnici. Suferinţele lor au ajuns la Patriarhul Justinian care a intervenit pentru a-i scoate de la muncile silnice. Reabilitat, după cercetările şi informările permanente ale Securităţii, fără să fie judecat şi fără să i se găsească vreo vină, devine, pentru puţină vreme, paroh la ”Schimbarea La Față”, pe care în 1948 în statul român o trece în administrarea ritului ortodox, biserica fiind declarată monument istoric al minoriţilor.

A slujit până la adâncă bătrâneţe la şcolile teologice din Cluj. Multe generaţii s-au bucurat de învăţătura dascălului care a excelat prin curăţenia morală.

Deşi la nivel de parohie există o colaborare sănătoasă între preoţii contemporani ortodocşi şi cei greco-catolici, s-a intrat într-o nelinişte după concordatul cu Vaticanul, care i-a dezbinat. Mai apoi regimul comunist cu ateismul doctrinar a desființat prin lege ritul greco-catolic. Dacă după Marea Unire, în 1918 se simţea nevoia şi de unire bisericească, acum a fost momentul cheie când cele două biserici surori s-au despărţit.

Profesorul Ioan Bunea explică documentar acest pas înapoi, iar în secolul XXI, papi luminaţi precum Ioan Paul al II-lea şi Francisc militează pentru o apropiere spirituală, fapt de care sunt convinşi şi patriarhii romani Teoctist şi Daniel.

Distinsul preot a fost un susţinător al ecumenismului şi la vârsta de 80 de ani s-a bucurat de invitaţia Consiliului Ecumenic al Bisericilor de le Geneva – Elveţia prin Patriarhia Română pentru a-şi petrece împreună cu generoasă să preoteasa un sejur la Casa de odihnă a Consiliului Ecumenic de la Lucarno. Datorită elevilor săi, preoţi ortodocşi, din Austria, Elveţia sau Germania se bucură de primirea călduroasă pe care a simţit-o vizitând aceste state europene. Minunat consemnează în Cartea de onoare a Casei de odihnă următoarele: „Aici este o oază de spiritualitate creştină menită să cultive unitatea creştină. Aici se vorbeşte o limbă universală aceea a iubirii care toate le învinge”.

Promoţia anului şcolar 1958-1959, în frunte cu pr. Ioan Jeler, protopopul Clujului(fost paroh la bisericuţa „Dintre Români” din Turda), l-au omagiat, iar pr. Simion Cristea aduce laudă cuvenită unui om de mare credinţă, unui dascăl minunat.

Autorul acestor rânduri l-a cunoscut personal la sărbătorirea semicentenarului Liceului Mihai Viteazul(fost Ferdinand I), dar l-am cunoscut şi din documente. Scriind mai multe cărţi cu conţinut religios, l-am descoperit atunci când era refugiat la Turda şi a ţinut două cuvântări admirabile: la sfinţirea Crucii Mântuirii Neamului din dealul Feleacului şi la mormântul lui Mihai Viteazul de lângă Turda. Discursul ţinut în fata refugiaţilor şi a populaţiei turdene pe Câmpia de la Turda m-a entuziasmat şi mi-a fost model de gen literar pe care l-am urmat în toate expunerile şi în cărţile mele cu conţinut istoric.

Am mulţumirea că fiind inspector şcolar la Turda , prin anii 1958-1961 am bătut cu piciorul satele de la munte de pe văile Ocolişului, Ierii şi Poșegii şi am cunoscut vrednicia învăţătorilor şi preoţilor de la ţară, care s-au situat în în fruntea norodului în lupta pentru mai bine şi mai ales pentru libertate, prin credinţă. Am întâlnit cadre didactice sau preoţi care s-au născut şi au decedat în satele de moţi; erau legaţi de glie cu fapta şi cu gândul. Încă mă gândesc la familiile Filip, Bunea, Hăgău, Miclea care-şi dorm somnul de veci în cimitirul ortodox din Lunca Ariesului.

Ultimul capitol intitulat „Orientări noi în lucrarea pastorală a preotului” , este cu adevărat principial pentru viitorul apropiat în lumea aceasta nebună care produce schimbări radicale şi în domeniul credinţei. Acest capitol îl las spre lectura atentă a bunului cititor, care va observa o gândire lucidă ce provoacă la meditaţie subtilă, este de fapt un ghid în viaţă pastorală.

Ca istoric care am ostenit la monografii de biserici şi mănăstiri, denumit şi „cronicar al Turzii”, invit pe toţi românii credincioşi să-şi procure cartea „Memorial” a preotului şi dascălului Ioan Bunea şi să o păstreze ca pe bijuterie de slova românească, lângă icoană , alături de Biblie.

La sfârşitul volumului găsim că părintele Ioan Bunea a fost un luptător pentru credinţa ortodoxă şi neamul său şi nu s-a dat bătut nici la 80 de ani, dându-ne o pildă de luptă şi viaţa, vitalitate prin credinţă.

Aşa sunt căliţi aceşti români din Apuseni, tari ca piatra munţilor. În această zonă circulă în popor o frumoasă istorisire despre faptul că pe vârfurile muntoase au trăit giganţi, uriaşi , iar scriitorul turdean Silvestru Moldovan le-a cules din graiul lor şi le-a dat înapoi în frumoasele legende preţioase pentru toate timpurile.

Longevitatea omului depinde de traiul decent şi credinţa în Dumnezeu după pensionare. Aşa gândeşte şi duhovnicul meu de suflet , popa Roşu Ştefan , care slujeşte încă la 100 de ani la Mănăstirea Dumbrava de lângă Turda şi încă mai este omul Bisericii şi al credinţei străbune.