'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Scena europeană a ultimei săptămâni ne arată că asistăm la dezvoltarea unei culturi a fricii, care destabilizează nu doar societatea franceză însângerată de atentatele teroriste de acum câteva zile, ci chiar o lume întreagă. La orizontul continentului nostru se profilează tot mai mult terorismul, ca armă de revendicare politică, dar şi de sancţiune morală. Această erupţie violentă de ură a devenit tot mai prezentă în inima unui continent care se defineşte pe sine ca fiind ospitalier, deschis şi primitor cu toţi. Iar violenţa cu care se răspunde acestor valori ne pune serioase semne de întrebare privind limitele unei astfel de convieţuiri.

În primul rând asistăm la o proliferare a morţii ca sancţiune morală pentru un anumit tip de politică externă a unei ţări. Nu este o pedeapsă să ucizi oameni pentru o anumită orientare politică a ţării lor, ci este în primul rând un atentat la adresa încrederii cu care acea ţară te-a primit şi a semenilor lângă care ai convieţuit. Terorismul îşi asumă rolul unei instanţe morale supreme, care în mod fals încearcă să lupte împotriva violenţei cu o violenţă şi mai mare. De aici lupta poate părea inegală, întrucât nu poţi învinge cu armele un inamic care luptă în primul rând la adăpostul convingerilor lui. Iar aceste convingeri nu sunt aproape deloc politice şi chiar deloc militare. Inspirat spunea Mitropolitul Bartolomeu Anania că, dacă războiul de agresivitate e opera diavolului, terorismul - agresiv prin definiţie - e diavolul însuşi.

Uciderea în numele sacrului arată că religia, dacă nu operează o schimbare în profunzimea fiinţei umane, poate alimenta atât ce e mai bun, dar şi ce e mai rău în om. Din această poziţie creştinismul reprezintă singurul proiect religios care îşi propune ambiţios să îl schimbe pe om din interior, să îl preia de la statutul de fiinţă robită de porniri violente şi să îl ridice la demnitatea de făptură înnoită după chipul iubirii şi al iertării divine. Poate părea pretenţios spus, dar creştinismul nu este o religie, ci este însăşi viaţa omului, mereu un şantier care curăţă urmele unei umanităţi violente şi incapabile să trăiască în pace cu sine şi cu ceilalţi.

Acest moment tragic pe care Europa îl traversează arată şi un eşec al proiectului de stat secular, pe care îl promovează de secole ca un model de societate deschisă şi egală pentru toţi. Dacă Îl alungi pe Dumnezeu din spaţiul public şi în final din vieţile oamenilor nu reuşeşti să lărgeşti spaţiul pentru o mai bună integrare a celor care nu cred. Dimpotrivă secularismul a deşertificat substanţa umană a societăţii europene şi a făcut-o incapabilă să îi mai adune pe oameni în jurul unor proiecte comunitare. Pentru a crea o comunitate, care să nu se dezintegreze în faţa urii, a egoismului sau fricii, avem nevoie de un ciment spiritual, care orientează aceste porniri umane spre idealuri mai înalte precum respect, iubire, îngăduinţă. E nevoie doar de tragedii pentru a înţelege că sunetul clopotelor într-o metropolă precum Parisul nu este doar un palid ecou din trecut, ci în primul rând un apel care ne trezeşte şi ne adună împreună într-o mare familie de suflete. Doar moartea violentă a semenilor ne mai aminteşte că numai împreună suntem mai puternici şi doar iubindu-ne putem să biruim frica şi chiar moartea.

Singura miză a acestei crize este aceea de ne regândi proiectul de societate în care trăim, de a ne redescoperi rădăcinile creştine, singurele care ne unesc în mod real şi care ne oferă argumentul să luptăm împotriva acestei globalizări a răului.