'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Ce vom aduce Ție, Hristoase? Că Te-ai arătat pe pământ ca un om pentru noi. Fiecare din făpturile cele zidite de Tine mulțumire aduce Ție: îngerii cântarea, cerurile steaua, magii darurile, păstorii minunea, pământul peștera, pustiul ieslea, iar noi pe Maica Fecioara.

Dumnezeule, Cel ce ești mai înainte de veci, miluiește-ne pe noi”.

(Stihiră din slujba Vecerniei Praznicului Nașterii Domnului)

Cu pași mărunți ne îndreptăm cu gândul spre ieslea din Betleem...

Fiecare dintre noi, de la mic la mare, și-a pregătit, cred, într-o oarecare măsură, darul pentru Pruncul minunat, Mântuitorul lumii. Dacă totuși, încă n-am făcut-o, nu e prea târziu... Domnul ne așteaptă pe toți, blând și smerit, chiar dacă suntem lipsiți de daruri alese. Recunoaștem că, deși în „sărăcia” noastră nu ne-am asemănat nici păstorilor, nici magilor, căci cu adevărat lipsiți suntem de Aur, dar totuși tăcerea noastră poate fi un dar; n-avem Smirnă a-I aduce, să suspinăm ca vameșul înaintea Lui, iar ca Tămâie să înălțăm glasul către Cer și din adâncuri să grăim cu mare mulțămită: Îți mulțumesc, Bucuria mea, Doamne al slavei, că ai primit chipul meu prin întrupare din Preacurata Fecioară și ai cinstit și ai înălțat și ai îndumnezeit omenirea; îți mulțumesc că din stricăciune iarăși la nestricăciune mă ridici, de întinăciune mă curățești, de neputințe și boli mă tămăduiești, necazurile întru bucurie le prefaci, strâmtorările cele din păcate întru lărgimea îndreptării Tale celei din credință și din pocăința inimii, le schimbi, întunericul patimilor îl alungi și Lumina Ta cea dumneziească o dăruiești, înlături tulburarea și pace de Sus trimiți, puținătatea de suflet o vindeci și bărbăție împreunată cu îndrăznire dai. Slavă milostivirii Tale, Doamne, în veci! Amin!.

Iată „bănuțul” nostru...! Și deodată simțim cum toate devin Cer! Iar noi, încredințați să fim că o ofrandă ca aceasta, cât de mică, va deschide Ușa înaltului Cer, revărsând și azi – ca acum două mii de ani – Darul păcii, al bucuriei și al bunei-voiri, mărețul Dar pe care nu L-am cerut, dar pe Care totuși L-am primit.

Liniște pe pământ..., iar în cer cântarea: Slavă întru cei de Sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire! (Luca 2,14).

*

Constatăm cu durere, dar în graduri diferite, fiecare dintre noi, că greutatea noastră nu stă atât de mult în neputința de a ne „urni” spre a lucra binele, cât în neputința de a fi sinceri, de a ne recunoaște limitele. Ceea ce ne lipsește este doar sinceritatea și curajul de a spune, din tot sufletul, un singur nobil și smerit cuvânt: „Fie!”, prin care Logosul, Cuvântul, Fiul Unul-Născut al Tatălui a binevoit să se întrupeze pentru mântuirea noastră, din pântecele Preacuratei Fecioare.

Avem, însă, o frământare nu tocmai ușoară: Cum să facem aceasta?! De unde să începem? Căci anevoioasă e cărarea, strâmtă și plină de spini... Dar, cu toate acestea, știm că la capătul tunelului ne așteaptă cu brațele-I deschise Lumina – Hristos Domnul, Cel ce Se naște an de an, în fiecare iarnă, în ieslea sufletului nostru. Da, acolo, în pustia inimilor noastre, să nu ne îndoim de aceasta!

Pentru aceasta e de trebuință – după cuvântul Apostolului Petru – să punem „și din partea noastră toată sârguința”(2 Petru 1, 5): să căutăm, deci, a păstra tăcerea și buna așezare a minții, să ne deprindem a lăsa de la noi – ca să ne „lase” și nouă Hristos în ziua Judecății; în definitiv, să dăm faptelor noastre „dreptul” să vorbească în locul nostru. Aci, pe pământ, faptele noastre „vor pune o vorbă bună” pentru noi sau nu, dar în veșnicie – negreșit – vor înălța glasul. Ele vor fi – alături de conștiința noastră – martorul cel credincios care, alături de Maica Domnului, ne va apăra în fața Tronului Dreptului Judecător, înaintea Pruncului Dumnezeiesc, născut astăzi în peșteră pentru noi...

Să ne alegem, așadar, cuvintele-n această Sfântă Zi! Să nu rostim nimic de prisos, ca să nu fim noi de prisos pentru ea!

Însoțiți și călăuziți de Duhul Sfânt, spre bine, frumos și adevăr, „mișcați” de Hristos, Singurul Sfânt și Desăvârșit, vom putea ancora în portul păcii și al bunei-voiri, ne vom izbăvi nevătămați din această „vale a plângerii” și ne vom împlini cu adevărat, pentru că vom trăi în chip firesc și cu bună rânduială. Altfel spus, vom viețui pe pământ, dar cu rădăcinile adânc înfipte în CER, iar la sfârșitul călătoriei acesteia pământești, ne vom bucura de faptul că ne-am străduit din toată ființa noastră să ajungem la idealul mult dorit, la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos (Efeseni 4,13). El Singur este, va fi și va rămâne bucuria și pacea noastră... Pe El să căutăm a-L iubi și Lui să-I jertfim întreaga noastră viață...! Să fie!

*

Să ne aplecăm acum, doar pentru o clipă, asupra unei poezii, izvorâtă dintr-o grea suferință, în temnițele comuniste, și al cărei autor este poetul Radu Gyr.

Poezia se intitulează Colind („A venit și-aici Crăciunul”) și aceasta nu întâmplător, întrucât treptat a dobândit și caracter de colindă[1]. Din anumite surse, dar fără certitudine, poezia sau colinda se cântă în fiecare Crăciun în temnița Aiudului: A venit și-aici Crăciunul/ Să ne mângâie surghiunul/ Cade albă nea/ Peste viața mea/ Peste suflet ninge/ Cade albă nea/ Peste viața mea/ Care-aici se stinge./ Numai temnița posacă/ A'mpietrit sub promoroacă/ Stăm în bezna grea,/ Pentru noi nu-i stea,/ Cerul nu s-aprinde/ Îngerii grăbiți/ Pentru osândiți/ Nu aduc colinde./ Tremură albastre stele/ Peste lacrimile mele/ Dumnezeu de sus/ În inimi ne-a pus/ Numai lacrimi grele/ Dumnezeu de sus/ În inimii ne-a pus/ Pâlpâiri de stele./ Maica Domnului Curată,/ Ad'o veste minunată,/ Înflorească-n prag/ Zâmbetul Tău drag/ Ca o zi cu soare/ Zâmbetul Tău drag/ Îl așteaptă-n prag/ Cei din închisoare./ Peste fericiri apuse,/ Pune mila Ta, Iisuse/ Cei din închisori/ Te așteaptă-n zori,/ Pieptul lor suspină/ Cei din închisori/ Te asteaptă-n zori/ Să le-aduci lumina./ O, Iisuse, Împărate,/ Iartă lacrimi și păcate/ Vin de-alin ușor/ Rănile ce dor/ Cerul ni-l descuie/ Noi Te-om aștepta,/ Căci pe Crucea Ta/ Stăm bătuți în cuie.

Înălțați pe această cruce a durerilor, să nu deznădăjduim, nici să ne descurajăm, ci îndemnați de dorința tâlharului de pe Cruce, să grăim acestea: Doamne, ajută-ne să uităm binele pe care l-am făcut, iară pe Tine, Te rugăm, să uiți răul pe care tot noi l-am făcut! Amin!

Hristos Se naște, slăviți-L!

---

[1] Colindele scrise în închisoare de poetul Radu Gyr, deși transmit prin conținutul lor bucuria Nașterii Domnului, au în ele și amărăciunea celor care au suferit după gratii pentru convingerile lor religioase.