'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

O foarte tânără călugăriță din spațiul occidental, Tereza de Lisieux, se confrunta cu o dilemă de maximă importanță privind itinerariul său spiritual – cum se poate împlini chemarea pe care i-o face Dumnezeu omului, aceea de-a deveni sfânt, ținând cont de starea sa vulnerabilă și caracterul său limitat. Nu se mulțumea doar să fie bună, să aibă o viață morală, ci dorea să atingă maximul. Și, în consecință, preocuparea sa era să identifice calea prin care oamenii simpli, care trăiesc ascunși, cu o viață măruntă, ce nu iese în evidență cu nimic, categorie în care considera că se încadrează, pot să devină sfinți. Își notează această preocupare în jurnalul său: „Am dorit întotdeauna să devin o sfântă. Din păcate, atunci când m-am comparat pe mine însămi cu sfinţii, am găsit mereu că între sfinţi şi mine există aceeaşi diferenţă care există între un munte şi un grăunte de nisip, călcat în picioare de trecători. În loc să mă descurajez, mi-am spus: Dumnezeu nu m-ar face să doresc ceva imposibil, deci, în ciuda micimii mele, pot să năzuiesc că voi deveni sfântă. Să devin mai mare îmi este imposibil. Trebuie să mă suport aşa cum sunt cu toate imperfecţiunile mele. Dar vreau să caut mijlocul de a merge în cer pe o cale mică şi foarte dreaptă, foarte scurtă, o cale mică şi cu totul nouă… Suntem într-un secol al invenţiilor; acum nu trebuie să te mai osteneşti să urci treptele unei scări, la cei bogaţi ascensorul rezolvă avantajos situaţia. Şi eu aş vrea să aflu un ascensor ca să mă urc la Iisus, pentru că sunt prea mică pentru a urca scara abruptă a desăvârşirii. Atunci am căutat în cărţile sfinte ceva despre obiectul dorinţei mele, ascensorul, şi am putut citi aceste cuvinte ieşite din gura Înţelepciunii Eterne: Dacă cineva este mic de tot să vină la mine… Ascensorul care trebuie să mă urce la cer sunt braţele tale, o Iisuse! Pentru aceasta n-am nevoie să cresc, din contră trebuie să rămân măruntă, să devin din ce în ce mai măruntă”[1]. Aici identificăm intuiția pe care tânăra Tereza a avut-o, redescoperirea învățăturii centrale a Evangheliei: suntem, în Hristos, copiii lui Dumnezeu și, în consecință, îl iubim pe Dumnezeu ca pe Tatăl nostru, cu maximă încredere și cu abandon total în brațele Sale. Aceasta învățătură a fost numită „calea cea mică” sau „liftul duhovnicesc”, revelație pe care Tereza a primit-o de la Dumnezeu cu privire la drumul „celor mici” către sfințenie.

Tereza Martin se naște la 2 ianuarie 1873, cea mai mică dintre cei nouă copii ai familiei Louis Martin și Zelie Guerin. Supraviețuiesc doar cinci fete, toate luând calea mănăstirii, astfel împlinind dezideratul părinților lor, care ei înșiși își doriseră acest lucru în tinerețe. Viața familiei Martin se derula într-un spațiu firesc al credinței, la care se adaugă bucurii izvorâte din viața cotidiană, concretizată din muncă, rugăciune făcută împreună, participare duminicală și în sărbători la sfintele slujbe, împărtășire frecventă și dragoste față de cei în nevoie.

În anul 1877, când Tereza avea doar patru ani, mama sa, Zelie Martin, trece la cele veșnice, în orașul lor Alençon. Rămas văduv, Louis pleacă împreună cu fiicele sale la Lisieux, unde se aflau unele rude apropiate. Aici Tereza începe să ia contact cu viața, în aspectele sale pozitive și negative. Anul 1883 reprezintă un moment decisiv în dezvoltarea sa spirituală. Este lovită dintr-o dată de o boală stranie, fără explicații, cu insomnii, dureri de cap, chiar și halucinații. Dar ziua de 13 mai va schimba cursul vieții sale – primește viziunea Maicii Domnului cu un surâs celest și își recapătă sănătatea. Plecarea surorilor sale, Maria și Paulina, la mănăstire va aduce cu sine numeroase frământări sufletești, dar și cristalizarea gândului de a intra în viața monahală în mănăstirea carmelitană din orașul său. La vârsta de 15 ani, după lungi insistențe, primește acordul tatălui său de a se alătura surorilor sale în mănăstire. Doar că regulamentul acestui ordin prevedea vârsta minimă de intrare 21 de ani. Era nevoie de o derogare din partea autorităților bisericești. Obține și o audiență la Papa Leon al XIII-lea, de la care primește un cuvânt de încurajare. Intrarea în mănăstire se va întâmpla pe când avea 16 ani, iar un an mai târziu va face profesiunea solemnă definitivă, primind numele de Tereza Pruncului Iisus și a Sfintei Fețe. Se înscrie foarte bine în regulile de viețuire ale ordinului carmelitan. Lectura sa zilnică o reprezentau cărțile Sfintei Scripturi și scrierile misticului Ioan al Crucii. Nu este scutită de suferințe și, pe alocuri, chiar de umiliri. Misiunea sa era exprimată în termenii următori – suferințele și necazurile îndurate erau flori aruncate în calea lui Iisus. Era pasionată de pictură și dramaturgie. Cu doi ani înainte de moartea sa începe să își noteze gândurile și sentimentele într-un volum de memorii, la îndemnul stareței. Așa se naște „Istoria unui suflet”, care, dincolo de simple amintiri, descoperă o teologie, un mesaj pentru omul contemporan, o direcție de viață – „calea copilăriei spirituale”. După exemplul Micului Prunc, Tereza susține că simplitatea, însoțită de smerenie și totala încredere în Tatăl, te așează pe drumul sigur către Împărăție. Aceasta afirmă: „Eu m-am oferit Pruncului Iisus să facă din mine o jucărie a lui şi l-am rugat să nu mă considere ca un bibelou preţios, la care copiii se mulţumesc doar să privească, ci ca o minge mică, fără valoare, de aruncat la pământ şi de bătut cu picioarele, sau de strâns la piept, atunci când i-ar face plăcere”[2].

În duhul vechii tradiții monahale, Tereza, deși între zidurile mănăstirii, trăiește acea unitate ființială cu întreaga creație. Își oferă inima sa veșnic neliniștită ca jertfă pentru lume, trimițând sângele său curat al iubirii dumnezeiești către întregul organism. Aici rezidă și vocația sa personală, așa cum i-o descoperă Dumnezeu: „Iubirea – scrie ea – mi-a dăruit cheia vocației mele. Am înțeles că dacă Biserica are un trup alcătuit din mădulare diferite, cel mai necesar, cel mai nobil dintre toate nu-i lipsește: am înțeles că Biserica are o Inimă, și că această Inimă arde în Iubire. Am înțeles că numai Iubirea lucrează în mădularele Bisericii, că de s-ar stinge Iubirea, Apostolii nu ar mai vesti Evanghelia, Martirii ar refuza să-și verse sângele… Am înțeles că Iubirea cuprinde toate vocațiile… Atunci, în bucuria mea delirantă, fără măsură, am strigat: O Iisuse, Iubirea mea… mi-am găsit în sfârșit vocația, vocația mea este Iubirea!”[3].

Simțea limpede că misiunea de a arde de iubire o va putea continua și după moarte. De aceea, moartea nu era înfricoșătoare, ci doar trecerea într-o altă stare, de unde va putea iubi și mai intens: „Vreau să-mi petrec cerul făcând bine pe pământ… Eu nu voi putea găsi odihnă până la sfârşitul lumii. Eu sunt sigură că nu voi rămâne inactivă în cer; dorinţa mea este să lucrez în continuare pentru Biserică şi pentru suflete… Sunt fericită să mor, deoarece acolo, sus, voi putea să ajut mai bine sufletele care îmi sunt dragi, decât aici, pe pământ… După moarte, voi face să cadă pe pământ o ploaie de trandafiri… Misiunea mea de-abia acum începe”[4].

Va muri pe 30 septembrie 1897, la vârsta de 24 de ani, în urma unor suferințe mari provocate de tuberculoză. În urma nenumăratelor binefaceri spirituale şi materiale obţinute prin mijlocirea ei, la 17 mai 1925, papa Pius al XI-lea o va trece în rândul sfinților, iar, la 14 decembrie 1927, o va proclama patroană principală a misiunilor, alături de Francisc Xaveriu.

„Calea cea mică” propusă de Tereza inspiră și în zilele noastre, pentru că propune un drum care este la îndemâna tuturor dar, în special, a celor simpli. Copilăria duhovnicească, adică o viață însoțită de smerenie, încredere totală și abandon în mâinile Părintelui Ceresc, îl eliberează pe omul contemporan de angoasa și nesiguranța pe care o resimte zilnic și îi oferă starea de optimism și vitalitate, necesară pentru viața lui cotidiană. Tereza ne aminteşte celor care simţim că nu putem face lucruri mărețe că lucrurile mărunte sunt cele care permit creşterea Împărăţiei lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, mesajul său transcende granițele confesionale și continuă să inspire pe mulți. Cuvintele sale ne rămân ca un testament interpelator: „Dacă cineva este mic de tot să vină la mine… Ascensorul care trebuie să mă urce la cer sunt braţele tale, o Iisuse! Pentru aceasta n-am nevoie să cresc, din contră trebuie să rămân măruntă, să devin din ce în ce mai măruntă”.

---

[1] Istoria unui suflet, Manuscrisul B, Capitolul 9, 1r.

[2] Istoria unui suflet, Manuscrisul A, Capitolul 6, 63-64r.

[3] Istoria unui suflet, Manuscrisul B, capitolul 9, 3r.

[4] Istoria unui suflet, Epilog.