--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Noiembrie 2015, nr. 11 (307), an XXVI (serie nouă)
Eseu
--- pagina: 2

Efigia unui Ierarh

de Dan Ciachir

La un interval de patru ani, în 1984 și 1988, au apărut sub egida Episcopiei Romanului și Hușilor două volume dintr-o carte eveniment: Convorbiri duhovnicești, alcătuită de protosinghelul Ioanichie Bălan, constând din peste o mie de pagini de dialoguri purtate cu câțiva profesori teologi importanți – în frunte cu părintele Dumitru Stăniloae – și cu câteva zeci de duhovnici, monahi și maici din mânăstirile noastre și din unele schituri românești de peste hotare. Atunci i-am citit, într-o stare de tensiune și jubilație spirituală, pe părinții Arsenie Papacioc, Teofil Părăianu, Sofian Boghiu, și l-am descoperit pe Nicolae Steinhardt. Dialogurile acestea, așa cum am constatat recitindu-le, constituiau o apoteoză a Ortodoxiei, a monahismului nostru și nu conteneam să mă mir cum de cenzura o lăsase să se desfășoare multiplicată în peste zece mii de exemplare (tirajul însumat al celor două volume) la care contribuiseră cu sugestii în formularea întrebărilor Dan Zamfirescu și Ioan Alexandru.

În volumul al doilea, între profesorii teologi intervievați de Ioanichie Bălan, l-am găsit pe părintele Ioan Mihălțan, preot celib, care după ce fusese paroh în comuna sa natală din Ardeal și după studii și doctorat în străinătate, devenise conferențiar pentru Îndrumări Misionare și Ecumenism la Institutul Teologic din Sibiu. Mi-au plăcut foarte mult răspunsurile sale precise, realiste, originale, străine de didacticism, în care experiența comunității de iubire și credință a Bisericii prevala asupra catedrei. Așa încât, m-am bucurat când, în ianuarie 1990, părintele profesor Ioan Mihălțan a devenit cel dintâi ierarh ales în Sfântul Sinod după prăbușirea regimului comunist. Apoi, spre sfârșitul lunii septembrie 1992, același Sinod îl alegea episcop eparhiot la Oradea.

Zece ani mai târziu am avut prilejul să-l cunosc personal. Înainte de asta, mi-a telefonat spunându-mi că îmi citise Cronica ortodoxă. Nu am apucat să mă bucur de câteva aprecieri măgulitoare, întrucât m-a întrebat: „Sunteți și un om moral?” I-am mărturisit că îmi era greu să răspund la o asemenea întrebare. Cine ar putea spune fără ezitare despre sine: Da! Mă socotesc un om moral. În decursul aceleiași convorbiri Prea Sfințitul Ioan a ținut să știe care este ierarhul român contemporan a cărui operă teologică o apreciez cel mai mult. Am răspuns fără să ezit: Patriarhul Iustin Moisescu.

În același an 2002, în noiembrie, după ce începuse Postul Crăciunului, am ajuns la Oradea împreună cu părintele stareț Emanuil Rus și cu părintele profesor Radu Dorin Micu. Era o vreme rece, ploua și sufla vântul; se lăsa întunericul pe când intram în oraș... Vicarul episcopiei, părintele Vasile Bota, dorea să vedem începutul lucrărilor la biserica Sfântul Apostol Andrei. Am mers împreună acolo. Zidurile nu aveau nici doi metri înălțime, locul mustea de apă și noroi. Mi-am amintit de momentul acela curând, când tot împreună cu părintele Vasile Bota, am revăzut biserica Sfântul Apostol Andrei în pragul târnosirii, frumoasă, zveltă, cu un interior menit parcă să ilustreze celebra stihiră bizantină: „În biserica slavei tale stând/ În cer ne pare că stăm, Născătoare de Dumnezeu.”

În seara din noiembrie 2002 am stat de vorbă aproape un ceas cu Prea Sfințitul Ioan Mihălțan, într-o încăpere de la parterul reședinței sale. Era un om afabil, cu un tempo în vorbire și gesturi, marcat de noblețe – una firească –, cu un chip destins, polisat de cugetare, meditație și lecturi.

În următorii cinci ani am avut prilejul să-l mai întâlnesc de câteva ori pe Prea Sfințitul Ioan al Oradiei, de fiecare dată în biroul său de la etajul întâi al reședinței; o încăpere curată sugerând un iatac arhieresc. În timpul acestor întâlniri mi s-a întărit convingerea că Prea Sfințitul Ioan vorbea cea mai frumoasă limbă română auzită de mine în ultimele decenii; o limbă necăutată și cu o mireasmă lexicală aparte. Rostirea sa îl distingea nu numai între ierarhii pe care i-am cunoscut, ci și între intelectuali, astfel încât am ajuns să mă întreb odată: Oare cine vorbea mai frumos românește – Prea Sfințitul Ioan sau Alexandru Paleologu?