--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Noiembrie 2015, nr. 11 (307), an XXVI (serie nouă)
Eseu
--- pagina: 5

Ierarhizarea ştiinţelor

de Mircea Gelu Buta

Există voci care susțin că este atâta adevăr într-o afirmație câtă matematică este cuprinsă în ea. Cu alte cuvinte, se confundă știința cu științele pozitive care, fiind experimentale, se bazează pe realitate, dând omului impresia că are un caracter de certitudine, adică ceva real și sigur.

Totuși, o afirmație nu este științifică prin ea însăși, ci doar în măsura în care poate fi cuprinsă într-un sistem, adică un complex de afirmații raportat la un anumit domeniu[1]. În plus, orice știință, în funcție de natura și obiectul cercetării sale, trebuie să-și dezvolte o metodologie, din care nu pot lipsi: observarea unui fenomen sau grup de fenomene; formularea unei ipoteze pentru explicarea fenomenului; utilizarea ipotezei pentru prefigurarea altor fenomene, derularea unui program experimental (experimente independente). Dacă cercetarea este reușită, confirmarea experimentală a ipotezei de lucru poate conduce la o nouă teorie (lege, model).

Tradiția creștină distinge, de la bun început, două tipuri de cunoaștere: cea lumească și cea dumnezeiască, adică cea creată și cea necreată. Asemeni oricărei alte științe, teologia și-a dezvoltat propria metodologie de cercetare, întrucât Dumnezeu nu se oferă omului ca obiect al cunoașterii, ci ca subiect, care vine în legătură personală și în comuniune cu omul. Cu alte cuvinte, cunoașterea lui Dumnezeu are întotdeauna un caracter personal[2].

Zaheu Vameșul „caută să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulțime, pentru că era mic de statură și alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor” (Luca 19.3-6). Ca să-L poată percepe pe Iisus, cercetătorul din domeniul teologiei va trebui să urce și el în sicomor, dar nu va fi de-ajuns, pentru că nu-L va vedea până când nu va auzi: „Zaheie, coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta” (Luca 19.5).

Prima treaptă spre cunoașterea superioară (gnoză) Evanghelistul Matei o vede în uimire, cum ne învață și Platon: „Începutul oricărei cunoașteri este mirarea”, își amintește Clement din Alexandria, „căci cine caută n-are odihnă... câtă vreme nu va fi găsit; și găsind, el se va minuna; minunându-se, va stăpâni; stăpânind, își va găsi odihna[3]. Ca să-L vedem pe Iisus, trebuie însă să-L auzim așa cum a făcut-o Pavel: „M-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine” (Gal. 2.20). O atitudine proprie a omului față de om: înainte de a-i da eu lui ce-i al meu, îmi dă el mie ce-i al lui. O învățătură neobișnuită, pe care, auzind-o, mulți au rămas uimiți (Marcu 1.22, 11.18).

Hristos n-a scris; El a vorbit și cuvântul Său a fost cules de apostoli, care l-au fixat în scrierile cunoscute sub numele de Evanghelii. Pentru a prinde însă eternul Evangheliei, nu este destul să fie citită o dată sau de două ori, ci de câte ori ai ocazia, căci, așa cum ne atenționează Dmitri Merejkovski, Sfânta Evanghelie este o „carte ciudată, pe care oricât ai citi-o, ți se pare că n-ai terminat-o”. Totdeauna găsești în ea ceva nou[4].

Omul de știință de azi găsește în versetul „Am găsit și eu cu cale, preabunule Teofile, după ce de la obârșii am urmărit toate cu amănuntul, să ți le scriu cu bună rânduială” (Luca 1.3) metoda de cercetare potrivită (de la obârșie, începând cu cauzele faptului pe care-l studiem, cu de-amănuntul, analitic, cu bună rânduială, metodic).

Studiind astfel Evangheliile, constatăm că Iisus și-a propus să restabilească Împărăția lui Dumnezeu, explicându-le ucenicilor „Împărăția lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut și nici nu vor zice: iat-o aici sau acolo. Căci, iată, Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17.20-21), adică să readucă astfel „pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2.14).

Iată de ce teologia nu are nimic de invidiat altor științe și cu atât mai puțin se poate rușina în fața lor, iar dacă e vorba de ierarhizare, îl credem pe Nae Ionescu când afirma: „Parcă tot mai sus stă teologia, ale cărei temeiuri stau în cuvântul revelat al lui Dumnezeu, decât oricare altă știință, al cărei obiect e numai făptura lui Dumnezeu, lăsată la dispoziția bietei noastre putințe de înțelegere[5].



[1] Nae Ionescu, „Științificii și teologia”, în Rev. „Predania”, anul I, nr. 10-11, 1-15 octombrie 1937, p. 2.

[2] Georgios Manzaridis, Morala creștină, Ed. Bizantină, București, 2006, pp. 445-446.

[3] Clement Alex., Strom. II, 9, 45; V, 14, 57-Resch, Agrapha, S.70, în: Dmitri Merejkovski, Evanghelia necunoscută, Ed. Contemporanul, București, 2012, p. 10.

[4] Dmitri Merejkovski, op. cit., p. 5.

[5] Nae Ionescu, op. cit., p. 2.