'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

O preocupare importantă a activităţii mele a fost consacrată restutuirii istoriei Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, considerând că procesul de recuperare, şi nu în ultimul rând de reabilitare a adevărului istoric, asupra unui capitol fundamental din istoria naţiunii române, este absolut necesar în perspectiva conturării unei imagini veridice asupra Transilvaniei moderne.

Mi-am propus să contribui la recuperarea documentară şi interpretativă a Ortodoxiei de pe Valea Rodnei şi de pe Valea Ilvei, cu centrul în Sângeorzul Român. Obiectivul a fost acela de a reconstitui, cu precădere modelul oferit de Sângeorzul Român datorită istoriei regionale, care a îmbrăcat caracteristici proprii, ce i-au conturat o fizionomie aparte.

Cercetarea şi-a propus să valorifice sursele arhivistice inedite şi să aducă în faţa cititorilor o altă dimensiune, mai puţin exploatată. Prezentul demers istoriografic a urmărit să coroboreze datele oferite de bibliografia aferentă subiectului cu informaţiile inedite oferite de sursele arhivistice. În acest sens, am investigat literatura istorică de specialitate, în special cel din bibliotecile clujene. Ineditul acestei lucrări a fost asigurat de valorificarea generosului fond arhivistic al Arhivelor Episcopiei Ortodoxe din Cluj, apoi de Arhivele Statului din Bistriţa şi Cluj. Astfel, primul capitol s-a axat pe prezentarea câtorva aspecte ale vieţii religioase din Transilvania până la 1918.

Un capitol important i-a fost dedicat ieromonahului Ioachim Bâznog, care trecând prin momente grele, a reînviat Ortodoxia în Sângeorz-Băi, făcând din acesta un centru de renaştere ortodoxă, atât pentru Valea Rodnei, cât şi pentru Valea Ilvei. Am găsit mărturii scrise, orale, dar n-am reuşit să găsesc o fotografie care să-l înfăţişeze pe ieromonah. Şi totuşi, după multe stăruinţe, domnul Dorin Dologa (doctor în istorie), cercetător la arhivele bistriţene, a reuşit să dea de o fotografie cu ieromonahul Bâznog pe care ne-a pus-o la dispoziţie, drept pentru care-i mulţumim.

În rândurile ce urmează vă prezentăm un articol din anul 1926, care a apărut în ziarul Dimineaţa, semnat sub pseudonimul Fulmen[1], întitulat Pentru cultul strămoşesc, articol ce scotea în evidenţă pe ieromonahul Ioachim Bâznog:

S-ar crede că e o transplantare reînviată a luptelor ce învrăjbeau acum câteva secole cultul creştinesc din Apus, povestea petrecută aci, în verdea şi poetica localitate a Sân-Georgiului Român, adăpostiţi între munţii Cormaiei şi scăldată de furtunatecul Someş. Povestea desfăşurată în jurul bisericuţei şi a unui biet iluminat, care cu preţul vieţii, a ţinut cu îndârjire să ridice biserică ortodoxă pe plaiuri băştinaşe româneşti.

Iar dacă e adevărat că menirea omului i-e scrisă de mic pe frunte şi în ochi, niciunul mai mult ca părintele ce am cunoscut, umil, blând şi supus tuturora, nu e icoană mai vie a acestei zicale din bătrâni.

De mic copil a fost închinat celor sfinte, iar credinţa lui nesupusă neștiutoare de toate axiomele subtile ale semidocţilor, avea la bază acea înflăcărare adâncă ce fac din cei dăruiţi cu ea, iluminaţii neînfrânţi de nicio persecuţie, de nicio primejdie.

Căci cine ar crede că aici în paşnicul Sân-Georgiu, cu peste patru mii de suflete, călugărul sfinţit de biserica ortodoxă, a întâmpinat ironii, batjocuri, hulă şi bătăi?

Aceasta pentru simplul fapt că prin mijloace proprii, umblând zdrenţuros, rupt de foame, a pus ban lângă ban spre a ridica draga biserică a cultului strămoşesc. Şi, într-o bună zi, bisericuţa s-a înălţat. Modestă, fără turnuri înalte, ca şi înfăptuitorul ei. Dar, ca şi mănăstirea lui Manole, ea se înălţa într-o zi spre a fi dărâmată într-o noapte. Nu de unguri, cum s-ar crede, nici de evrei ce trăiesc în pace cu cei de alte culturi, ci de o mână de români greco-catolici, sub fălăciosul pretext că părintele ortodox nu e dichisit, nu e pomădat, nu poartă freză, nu miroase a „obilon”. Şi în ciuda autorizaţiei de la centru, bietul călugăr fu frezat, tuns cu sila, ridicându-i-se până şi clopotele ce le cumpărase din daniile poporului şi din propriile sacrificii.

- „Umileşte-te că te vei înălţa”, a zis Domnul, care, în fine, supărat de-acolo din tăria lui cerească, trimisese bietului călugăr un apărător în persoana unui român şi a soţiei lui, domnul şi doamna Anton Domide, directorul liceului din Cluj. Aceşti soţi inimoşi, ridicară, înălţară pe umilitul călugăr, îl ajutară cu bani, îi înlesniră împrumuturi o mică subvenţie ministerială şi, din nou întărit, străjerul bisericuţei ortodoxe porni iar la drum cu desăguţa.

- Daţi, daţi pentru o bisericuţă!

Şi ca o minune, Casa Domnului fu din nou ridicată.

Am vizitat-o şi eu, deunăzi, cu o bună ortodoxă, amica mea Maria Giurgea, marea artistă a Naţionalului şi, unite, mişcate, nu am ştiut ce admira mai mult. Pe preotul iluminat, pe care l-am găsit vopsind el însuşi uşile altarului, ferestrele bisericuţei sau pe vrednicul român Domide, ce cu ochii plini de lacrimi îşi privea bisericuţa.

Vă spun toate astea, v-ar pare o poveste şi poate nu s-ar crede, Sân-Georgiul e aşa de departe, şi când o localitate e depărtată, atâtea se pot petrece în ea nesupărate. Totuşi, eu, aş invita prin aceste rânduri, foarte respectuos, pe înaltul şef al bisericii ortodoxe, să arunce o ochire asupra unicii biserici de cult ortodox care se va târnosi în curând, în ciuda atâtor zavistii în Sân-Georgiul Român.

Totodată, cu acest prilej, voi adăuga că altarul cel nou al bisericuţei închinată patronului ei, Sfântul Gheorghe, este sărac, după cum se poate vedea din cele scrise, că odăjdiile sunt peticite, că sfintele odoare lipsesc. Deci, dacă oamenii de inimă şi cu drag de biserică din străbuni (mai sunt şi din aceştia) citesc aceste rânduri şi vor să facă o faptă nepieritoare în faţa Domnului, ei pot trimite orice daruri sfinte domnului profesor Anton Domide, Cluj, protectorul bisericuţei din Sân-Georgiu şi a iluminatului ei slujitor[2].

---

[1] Este vorba despre Ecaterina Raicoviceanu Fulmen, născută în 1881 - una dintre puţinele şi va­loroasele ziariste ale presei anilor 1926. Absolventă a Facul­tăţii de Litere din Bucureşti, în 1905 a intrat în presă, scriind la celebrele ziare Adevărul şi Dimineaţa. A fost membră activă a Sindicatului ziariştilor din Bucu­reşti şi în Socetatea Scrii­torilor. A editat 5 volume de lite­ratură.

[2] Dimineaţa, Anul XXII, Bucureşti, 8 august 1926, nr. 7074, p. 4.