'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Cu o binecuvântare şi o prefaţă semnată de Mitropolitul Andrei, volumul „Duhul a suflat în pustie”, semnat de Daniel Lemeni, aduce în faţa cititorilor pilde de viaţă sacră despre tradiţia pustiei, având în centru trei exemple marcante – Avva Antonie, Avva Macarie Egipteanul şi Avva Arsenie.

Profesor la Universitatea de Vest din Timişoara, Departamentul de Teologie Ortodoxă, Daniel Lemeni nu este la prima carte, publicând şi volumul „Tradiţia paternităţii duhovniceşti în spiritualitatea creştină răsăriteană”, un studiu asupra îndrumării spirituale în antichitatea creştină târzie (Editura Reîntregirea Alba Iulia).

Capitolul I vorbeşte despre părintele duhovnicesc în tradiţia pustiei egiptene, regăsind în centru remarcabilii asceţi din Egiptul secolului IV, care şi-au consacrat viaţa în mod integral lui Dumnezeu. „Vieţuire şi mai plină de râvnă” a fost viaţa asceţilor, cei care au devenit adevărate exemple pentru comunităţi, de multe ori fiind deranjaţi din rugăciunea lor de problemele vieţii cotidiene a oamenilor, atunci trebuind să se mute în altă parte. „Părinţii pustiei au fost bărbaţi în adevăratul sens al cuvântului, deoarece ei şi-au asumat cu adevărat postura unor luptători duhovniceşti, câmpul lor de luptă fiind însăşi inima lor. Şi, într-adevăr, lepădarea lor ascetică nu trebuie înţeleasă ca fiind una de natură strict materială, ci una mult mai adâncă, de ordin spiritual, o lepădare pe care trebuie s-o înţelegem în sensul unei neataşări lăuntrice faţă de valorile acestei lumi. Asceţii au trăit în chilii extrem de simple, făcute de mâna lor, iar mâncarea era compusă din pâine, ierburi şi apă. Aveau o singură haină, iar ca pătură foloseau o piele de capră. O lecţie dură de viaţă, pe care nu mulţi sunt dispuşi să şi-o asume, în urma căreia Avva dobândeşte o forţă lăuntrică impresionantă. Sfântul Antonie a petrecut aproape 20 de ani fără să fie văzut de nimeni, iar când uşa chiliei sale a fost forţată de unii, Antonie a ieşit ca dintr-un altar în care era scufundat în taine şi era purtat de Dumnezeu.

Astăzi, singurătatea omului se datorează faptului că nu mai ştie să fie o persoană, o fiinţă deschisă spre comuniune, alegând să se limiteze la ipostaza unui simplu individ întors doar spre sine însuşi. Cultul mândriei împiedică deschiderea spre celălalt şi ruperea oricărei comuniuni cu aproapele, motiv pentru care este nevoie de o relaţie cu un părinte duhovnicesc, vitală pentru salvarea omului contemporan. În trecut, cuvintele pustnicilor nu erau căutate în vederea vreunei explicaţii teologice, ci mai degrabă ca o sursă de viaţă, deoarece ele erau „cuvinte ţâşnite din viaţă şi întrupate în viaţă”.

Capitolul al II-lea prezintă instantanee biografice şi spirituale din viaţa pustnicilor, amintind aici pilda lui Avva Macarie Egipteanul (Sfântul Macarie cel Mare), comerciant de natron, care renunţă, la un moment dat, la contrabandă şi se retrage la marginea satului său. Este acuzat de o tânără că a lăsat-o însărcinată, stârnind furia sătenilor, care l-au bătut şi l-au târât pe uliţele satului „atârnându-i de gât mai multe vase înnegrite de funingine, tigăi afumate şi urechi de oale”. Deşi o acuzaţie falsă, el nu a negat-o, scutind-o pe localnică de o ruşine mult mai mare, învăţându-ne să răbdăm şi nedreptăţile cu convingerea că la un moment dat vinovatul, fiind chinuit de conştiinţa sa, va mărturisi adevărul. Aşa s-a şi întâmplat în momentul în care a sosit vremea naşterii, femeia nu a putut să nască şi, chinuită de durere, a spus cine este adevăratul tată. Sătenii au realizat greşeala pe care au făcut-o faţă de Avva Macarie şi au venit să-şi ceară iertare, însă era prea târziu, el fiind plecat spre alte locuri de rugăciune.

O altă pildă din care trebuie să învăţăm este aceea în care un frate s-a dus la Avva, cerându-i un cuvânt de învăţătură, iar acesta l-a trimis în cimitir să se certe cu morţii, iar a doua zi l-a trimis în acelaşi loc să-i laude. Bineînţeles că, morţii nu au zis nimic, nici când au fost certaţi, nici când au fost lăudaţi, iar pilda lui Avva Macarie este următoarea: „La fel şi tu, dacă vrei să te mântuieşti fii mort, neluând în seamă nici nedreptatea oamenilor, nici lauda lor, precum morţii. Astfel vei putea să te mântuieşti”. Este o pildă şi pentru noi, cei care reacţionăm la tot felul de stimuli exteriori din cauza orgoliului, dovedind că substanţa vieţii noastre îşi trage seva mai mult din exterior decât din interiorul nostru.

Printre deformările omului modern este şi amputarea sfinţeniei din vocabular, dar şi din viaţa sa. Astăzi, nu mai luăm exemplul părinţilor din pustia egipteană, care au abandonat duhul lumii pentru a se dedica lumii duhului.

Din păcate, după cum aflăm şi din cartea apărută la Editura Renaşterea, din Capitolul III, „Senectutea la Părinţii pustiei, o teologie a longevităţii ascetice”, astăzi credem că nu mai avem nevoie de înţelepciunea bătrânilor, devalorizând trecutul, negând toate obiceiurile şi tradiţiile noastre. Nu mai există bunul obicei de a căuta compania şi tovărăşia celor mai în vârstă deoarece omul contemporan e mai degrabă preocupat de exigenţele a ceea ce e la modă. Nu ne mai interesează pilda lui Avva Antonie, Avva Sisoie sau Avva Pimen, ci mai degrabă răsturnând priorităţile noastre, nu adăpăm sufletul ci ne preocupă viaţa materială. Şi astăzi, figurat, ne-am putea retrage în pustie, adică a reevalua priorităţile propriei vieţi, a schimba sistemul de referinţă şi traiectoria destinului nostru.

Prin acest glas al deşertului, prezent în cartea lui Daniel Lemeni, revedem încă o dată marile frumuseţi ale spiritualităţii ortodoxe, una dintre acestea constând în faptul că glasul deşertului nu a tăcut niciodată. Şi atâta timp cât vor fi cărări între oameni, credinţa va fi luminătoare de suflete.