'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Drumurile mele m-au dus vineri, 11 septembrie 2015, prin curatul şi liniştitul orăşel Kufstein din Tirolul Austriei. Îl vizitam pentru a doua oară. Prima data n-am avut răgazul necesar să intru în teribila fortăreaţă, astăzi muzeu, situată pe vârful dealului şi-n care ani mulţi a funcţionat o sinistră închisoare medievală.

De data acesta am intrat. Te cuprind fiorii văzând ce mijloace de tortură au putut pune la cale oamenii pentru alţi oameni, creştini fiind. Şi mi s-au perindat prin minte nume de mărturisitori pentru Ortodoxie care au pătimit aici. În holul mare al celularului, pe pereţi, poţi vedea plăci cu nume de oameni care au fost închişi aici, din toate naţionalităţile imperiului, în special unguri. N-am observat nume de români. Poate n-a fost nimeni interesat să-i pomenească pe Sfinţii Ardeleni, în primul rând pe Sfântul Nicolae Oprea, care au pătimit aici. Cine ştie, poate în viitor?

Aşa că, apropiindu-se ziua sărbătorii lor de pe 21 octombrie, m-am hotărât să scriu acest mic articol, ca o ofrandă meritată pentru modul în care L-au mărturisit pe Hristos. Lor le erau clare cuvintele Mântuitorului: „oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi eu pentru el înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, şi eu mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 32-33).

Ştiu că ceea ce voi afirma nu este în armonie cu diplomaţia oportunistă a celor ce vor să vadă în greco-catolicism o poartă deschisă înspre „Apusul civilizat” şi o ieşire din „Răsăritul obscurantist”. Este adevărat că dezbinarea Bisericii Creştine nu este pe placul lui Dumnezeu. Domnul Hristos doreşte„ca toţi să fie una” (Ioan 17, 21), numai că unitatea nu se realizează prin greco-catolicism.

Pe bună dreptate Episcopul Ioan Stroia de la Alba Iulia spunea prin 1926 că „oricât de multă silinţă îşi dau fraţii greco-catolici din România Mare a se prezenta una cu noi, şi aceasta o fac conştient când voiesc să câştige favoruri sau prerogative în ochii credincioşilor lor, ei sunt şi rămân ce i-a făcut nefericitul act al Unirii de la 1700: o frântură schismatică ruptă din sânul Bisericii Ortodoxe”^[1].

Referitor la eşecul pe care l-a constituit greco-catolicismul, în ce priveşte refacerea unităţii Bisericii, comisia mixtă de dialog de la Balamand, alcătuită din catolici şi ortodocşi, afirmă că „uniatismul este metodă de unire din trecut” şi că actualmente se caută „deplina comuniune”^[2].

Împotriva „actului nefericit” al uniaţiei şi împotriva acestei „metode” false de unire s-au ridicat Sfinţii Ardeleni. Troparul sărbătorii lor de pe 21 octombrie li se adresează acestor eroi ai credinței cu cuvintele: „luptătorilor pentru ortodoxie, ca nişte trâmbiţe îngereşti, aţi înviorat în suflete mărturisirea dreptei credinţe şi, ca nişte înţelepţi propovăduitori, pe credincioşi i-aţi hrănit cu dreaptă şi luminată învăţătură. Mari au fost ostenelile lucrării voastre, mare şi osârdia propovăduirii; mare a fost şi rodul luptei voastre drepte, pururea pomeniţilor ostaşi ai lui Hristos”^[3].

Sfinţii Ardeleni au fost mulţi. Pe unii îi cunoaşte numai Dumnezeu. Sfântul Sinod, după cercetările cuvenite, s-a oprit la numele câtorva dintre ei, pe care i-a canonizat. Este vorba de Sfinţii Ierarhi Iorest şi Sava, sărbătoriţi pe 24 aprilie; Sfinţii Mărturisitori Visarion, Sofronie de la Cioara, Ioan din Galeş, Moise Măcinic şi Sfântul Mucenic Nicolae Oprea, prăznuiţi pe 21 octombrie.

După ce, prin presiunea curţii de la Viena şi prin promisiuni de natură socială, Mitropolitul Atanasie, dimpreună cu treizeci şi opt de protopopi, au semnat în 1700 actul de uniaţie, şaizeci de ani au urmat tulburări care au provocat multă durere. Ortodocşii rămaşi fără episcop şi fără drepturi, cu bisericile ocupate şi mănăstirile dărâmate, băteau drumul la Viena. Unii, ca de pildă Sfântul Nicolae Oprea, au murit în temniţele din Austria. Este mişcătoare pledoaria unui ţăran în faţa comisiei alcătuită de împărăteasa Maria Tereza: „acest cojoc care-i pe mine acum e al meu. Dar dacă ar vrea să mi-l ia Crăiasa, i-l dau. Cu aceste mâini şi picioare şi cu tot trupul meu am lucrat zi şi noapte ca să plătesc porţia. Ele sunt ale Crăiesei şi de-ar vrea să mi le ia nu am ce face. Dar nu am decât un suflet, pe care îl păstrez pentru Dumnezeu din cer şi nici o putere omenească nu-l poate îndoi”.

Pe când aceştia călătoreau la Viena „prin Ardeal umbla popa Sofronie din Cioara, înconjurat de mii de oameni, care îl păzeau şi ascultau cuvântul lui. El cutreiera satele şi arăta o pecete «cât un taler», prin care li se făgăduia românilor împlinirea dorinţei de a-şi avea episcop de legea lor”^[4]. Când autorităţile l-au închis la Bobâlna, ţăranii l-au eliberat, la fel şi la Zlatna. Iar „sinoadele” ţinute în mai multe locuri, dintre care cel mai important la Alba Iulia, au formulat hotărâri şi au întocmit jalbe. Urmarea pozitivă a fost că împărăteasa a tolerat în 1761 un episcop ortodox în Ardeal, venit de la Buda. Totuşi Sfântul Sofronie a fost nevoit să plece la Curtea de Argeş. Aceste mişcări ţărăneşti, ne spune istoricul David Prodan, „au adus la marginea pieririi Unirea, cel puţin în două momente, în mişcarea racoţiană şi în cea a lui Sofronie”^[5].

Lucian Blaga, admirându-l pe Sfântul Sofronie, zice: „într-un timp când catolicii şi Curtea de la Viena negau cu făţărnicie şi rea voinţă existenţa unor români ortodocşi în Transilvania, aceştia, prin omul ridicat chiar din rândurile lor, prin călugărul Sofronie, reuşesc să-şi dovedească puterea, manifestându-se aproape ca un mic stat în stat”^[6].

În anul 1955, Sfântul Sinod, ţinând seama de lupta dreaptă pentru credinţă a Sfinţilor Ardeleni, a hotărât ca de atunci înainte „Părinţii noştri Ierarhi Iorest şi Sava, cari au îndurat chinurile Mucenicilor, mărturisind dreapta credință, împreună cu smeriţii între ieromonahi Visarion şi Sofronie, cari au surpat cu virtutea şi cu pătimirile lor puterea vrăjmaşilor Ortodoxiei, şi împreună cu dreptcredinciosul creştin Oprea, care a pecetluit cu moartea statornicia lui în credinţa părinţilor noştri, să se numere cu sfinţii şi să se cinstească după toată pravila ca sfinţi Mărturisitori şi Mucenici”^[7].

S-ar putea spune că acestea sunt file de istorie şi că lumea de astăzi are alte preocupări. Este adevărat! Numai că „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi” (Evrei 13, 8). Sfinţii Ardeleni L-au mărturisit în modul în care li se părea eficient atunci.

Noi, astăzi, trebuie să-L mărturisim în Uniunea Europeană, într-un mod potrivit acum. Să le spunem tuturor oamenilor că „viaţa fără Hristos nu este viaţă. Dacă nu-L vedem pe Hristos în toate faptele şi gândurile noastre, noi trăim fără Hristos”^[8]. Iar capătul unei vieţi fără de Hristos este neantul şi haosul.

---

^[1] De la suferinţa despărţirii la bucuria reîntregirii, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române, Alba Iulia, 1989, p. 3.

^[2] Documentul de la Balamand, Arhiepiscopia Sibiu, 1993.

^[3] Ceaslov, Bucureşti, 1973, p. 663.

^[4] Ioan Lupaş, Istoria Bisericească a Românilor Ardeleni, Cluj-Napoca, 1995, p. 115.

^[5] Răscoala lui Horea, Vol. I, Bucureşti, 1984, p. 65.

^[6] Lucian Blaga, Gândirea românească în Transilvania în secolul XVIII, Bucureşti, 1966, p. 60.

^[7] BOR , 11-12 (1955), p. 1047.

^[8] Dionysie Tatsis, Cuvintele Bătrînilor, Alba Iulia, 2004, p. 14.