'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Multe sunt locurile din lumea aceasta pe care un om şi-ar dori sau poate ar trebui să-şi dorească să le viziteze. Sunt unele cunoscute, dorite, căutate de vizitatori. Turiştii se pregătesc îndelung, îşi fac planuri pentru a ajunge în diferite locuri, a vedea diferite plaiuri, a vizita diferite obiective interesante. Sunt şi unele locuri care ţi se pot descoperi întâmplător, dar care te pot marca pentru multă vreme şi care îţi rămân în minte toată viaţa.

Unul dintre aceste locuri este pentru mine orăşelul Kufstein, situat la poalele Alpilor Austriei de sud-vest, pe malul fluviului Inn. Aflată în imediata apropiere a graniţei cu Germania, localitatea se situează la altitudinea de 499 metri deasupra nivelului mării. Cu populaţia sa, care în anul 2008 număra 17.896 de locuitori, Kufstein este al doilea mare oraş, după Innsbruck, din landul Tirol. Recunoscută pentru minunatele peisaje montane şi pârtiile de schi, zona este căutată mai mult iarna decât vara.

La o primă vedere este o localitate ca oricare alta, pe lângă care treci în călătoriile tale îndreptându-te spre diferite destinaţii. Pentru noi, însă, creştinii ortodocşi din România şi în special din Transilvania ea reprezintă mult mai mult. În Kufstein s-a scris o pagină tristă din istoria zbuciumată a Bisericii Ortodoxe din Ardeal.

Am descoperit acest oraş întâmplător, deşi învăţasem despre el, tangenţial e adevărat, şi auzisem despre el nu doar la şcoală, ci şi la sfintele slujbe, fiind amintit în sinaxarul Sfinţilor (21 octombrie). Era în vara anului 2008, an în care datorită unor fisuri ce apăruseră la clopotul mare al Catedralei Reîntregirii din Alba-Iulia, s-a luat decizia fabricării unor clopote noi, acestea fiind comandate la vestita turnătorie Grassmayr, din Innsbruck, Austria.

L-am însoţit pe Părintele Andrei, Arhiepiscopul Alba-Iuliei în acea vreme, şi am participat la momentul turnării clopotelor. Întorcându-ne spre casă, la un moment dat, în timp ce străbăteam în grabă autostrada, Înaltpreasfinţitul mi-a cerut să ne abatem o clipă din drum şi să vizităm oraşul Kufstein, pentru a vedea locul unde au fost închişi şi unde au şi murit Sfinţii Mărturisitori Nicolae Oprea şi Moise Măcinic, aceşti doi martiri ardeleni ce şi-au dat viaţa departe de ţară, pentru credinţa noastră strămoşească şi pentru neamul nostru românesc.

Din păcate, fiind spre seară, muzeul din cetate era închis, astfel că ne-am mulţumit să privim impunătoarea construcţie de la poartă, de la poalele stâncii.

Atunci mi s-a aprins în suflet dorinţa de a vizita acel loc, care, dintr-o dată, dintr-un simplu punct pe hartă, dintr-un simplu popas în parcursul unui drum lung, dintr-o simplă destinaţie turistică, a devenit un loc drag şi parcă mai familiar sufletului meu.

După şapte ani, însoţindu-l pe Înaltpreasfinţitul Părinte Andrei la Innsbruck, pentru a participa tot la un moment istoric, la turnarea clopotelor Mănăstirii „Mihai Vodă” de la Turda, am programat drumul în aşa fel încât să ne rămână un răgaz de trei ore în care să putem vizita, în Kufstein, fortăreaţa, cetatea, închisoarea sau poate toate trei la un loc.

Fortăreaţa, aşa cum este cunoscută de toată lumea din zonă, este un ansamblu de clădiri zidite din piatră, situată la o înălţime de 90 metri deasupra oraşului. Este întinsă pe un spaţiu larg, ocupând întreaga stâncă ce poartă numele Înălţimea „Festungsberg”. A fost zidită în anul 1205, la început având destinaţia de reşedinţă de vară a episcopilor de Regensburg. A fost atât de bine construită şi atât de bine gândită încât ea nu putea fi cucerită de nimeni. Deducţia logică pe care o facem este că, dacă nimeni nu putea intra cu forţa în cetate, era cu neputință ca cineva să fi putut evada de acolo. Probabil de aceea Împărăteasa Maria Tereza a hotărât ca, începând cu jumătatea secolului XVIII, cei ce se „răzvrăteau” împotriva imperiului său să fie închişi aici. Temuta închisoare a funcţionat până la jumătatea secolului XIX.

Întreaga cetate cuprinde mai multe clădiri, cu mai multe săli, amenajate azi ca un muzeu în toată puterea cuvântului, în care sunt aşezate diferite exponate. Am putut vedea sala armelor, muzeul cu obiecte de artă, muzeul de icoane, sala animalelor ce trăiesc în zona oraşului Kufstein, ba chiar şi o expoziţie de schiuri, acolo putând fi admirate instrumente de mers pe zăpadă din cele mai vechi timpuri. Cetatea dispune şi de locuri din care se descoperă o minunată panoramă asupra Văii Innului, asupra oraşului Kufstein şi asupra Munţilor Alpi. Realitatea este că nu ne-am bucurat de acestea deoarece parcă ceva ne chema spre bastionul central, acolo unde au pătimit martirii noştri.

Închisoarea era amenajată în turnul principal, la ultimul etaj, iar celulele erau înşirate roată, de-a lungul peretelui care, evident, era în formă de cerc. Încăperile mici (aproximativ 10), slab iluminate, igrasioase, friguroase, cu geamuri mici, puteau fi, cu uşurinţă, foarte bine supravegheate de un singur paznic, având în vedere modul în care erau construite. În plus, ieşirea de acolo se făcea printr-un tunel îngust cu trepte care nu încuraja pe nimeni în eventuala încercare de a evada.

Era o temniţă de temut şi pentru faptul că cei închişi aici erau torturaţi în chinuri greu de imaginat. Astăzi, muzeu fiind, în cadrul cetăţii s-a amenajat şi o „Cameră a torturii”, în care în mod plastic sunt reprezentate modurile în care erau chinuiţi prizonierii de aici...

Parcă l-am văzut, în chinuri, pe Nicolae Oprea din Săliştea Sibiului. Mi-am amintit câteva crâmpeie din viaţa lui: ţăran plugar, om cucernic, cu viaţă frumoasă de familie. Văzând la câte nedreptăţi sunt supuşi românii lui din Ardeal, forţaţi să îmbrăţişeze credinţă străină, ia binecuvântare de la preoţii din apropiere, care nu doreau unirea cu Roma, în special de la Sfântul Sofronie de la Cioara, şi bate de trei ori drumul până la Viena la împărăteasă pentru a i se plânge. Cum o fi mers el până acolo şi prin câte a trecut, doar Dumnezeu ştie. Că nu i-a fost uşor, e sigur. Dar, dragostea pentru fraţii lui de neam şi credinţă şi dragostea puternică pentru Dumnezeul cel Adevărat l-au ajutat. Bate la porţile împărătesei de la Viena în trei rânduri: în 1748, 1750 şi 1752. Ultimul drum l-a făcut cu un alt înflăcărat pentru dreapta credinţă: Preotul Moise Măcinic din Sibiel. De data aceasta împărăteasa nu se mai arată făţarnic binevoitoare, ci porunceşte să fie prinşi şi aruncaţi în închisoarea de la Kufstein, unde şi-au dat viaţa, chinuiţi, departe de ţară, dar nevoind să-şi părăsească credinţa în care s-au născut. Este un episod trist din istoria Bisericii noastre Ortodoxe, pe care azi îl înţeleg mai bine ca oricând.

Întors acasă, am recitit cu mai multă atenţie viaţa lor, atât din manualul de Istorie a Bisericii Ortodoxe Române a părintelui profesor Mircea Păcurariu, cât şi din sinaxarul zilei de 21 octombrie. Scrie acolo că nu se cunosc detalii despre ultima perioadă a vieții lor, despre suferințele anume pe care le-au îndurat și despre locul unde se păstrează sfintele lor rămășițe trupești. Cert este că, în teribila închisoare de le Kufstein, cei doi au pătimit cumplit şi acolo şi-au petrecut ultimii ani din viaţă, mărturisindu-şi credinţa ortodoxă.

Ne-am bucurat de vizitarea unui orăşel minunat, într-o minunată dimineaţă de început de toamnă, la poalele minunaţilor Munţi Alpi, pe malul unui fluviu cu ape de o limpezime minunată, cu o cetate minunată, cu expoziţii muzeale minunate, dar am plecat de acolo „minunaţi” (în cel mai rău sens al cuvântului) că, printre mulţimea de nume amintite pe plăcuţe, tablouri, înscrisuri, pereţi şi uşi, nu erau pomeniţi şi martirii noştri care (şi acesta este un adevăr istoric de netăgăduit), au pătimit acolo, pierzându-şi viaţa în temuta închisoare de la Kufstein.