--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Octombrie 2015, nr. 10 (306), an XXVI (serie nouă)
Personalităţi duhovniceşti contemporane
--- pagina: 5

Charles de Foucauld şi „taina fratelui”

de Ierom. Dr. Benedict Vesa
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Pentru Charles de Foucauld întâlnirea omului cu Dumnezeu este mediată de „frații Domnului prea mici”. Dumnezeu se descoperă, în spirit evanghelic, în cel sărac, cel străin, cel exilat, cel neînsemnat. Dialogul lui Dumnezeu cu omul nu se realizează doar la nivel spiritual, ci , mai ales, în întâlnirea cu aproapele. În cuvintele sale, acest moment este descris prin „Iată-mă la dispoziția ta!”. Aproapele este cel de care sunt responsabil, chiar mai important decât mine. Această dispoziție iubitoare este tradusă într-o spiritualitate de tipul „vieții din Nazaret”, după modelul petrecerii în sărăcie și simplitate a lui Hristos în orașul copilăriei Sale. Sintagma cu valoare de fundament, preluată de la părintele său duhovnicesc, abatele Huvelin, îi va construi întreaga arhitectură a vieții: „Iisus Hristos și-a asumat ultimul loc pe care nimeni nu I l-a putut lua vreodată”.

Se naște la Strasbourg pe 15 septembrie 1858, într-o familie aristocrată. Din fragedă pruncie își pierde ambii părinți. Va rămâne, împreună cu sora sa mai mică, Marie, în custodia bunicului său, colonelul Beaudet de Morlet. Studiile urmate în orașul Nancy, unde se mută împreună cu bunicul său după terminarea războiului dintre Franța și Prusia, vor fi impregnate de spiritul lui Voltaire, care își va pune amprenta pe formarea religioasă a tânărului. Așa se face că la vârsta de 16 ani se declară agnostic și se îndepărtează de credința familiei. Vor urma 12 ani de incertitudini și căutări. Pe linia profesiei bunicului său, în 1876 va urma cursurile Academiei „Saint Cyr”, visând la o carieră militară. Se înrolează în luptele din Algeria, în care era implicată țara lui. Acest moment devine decisiv pentru formarea sa ulterioară, căci acum ia primul contact cu austeritatea vieții deșertice. Pentru o personalitate puternică și rebelă, asprimea ascetică a unei vieții în singurătate și sărăcie îi oferea spațiul propice pentru libertatea interioară pe care o căuta. Până la urmă se va și caracteriza drept un „aventurier al solitudinii”[1].

Un moment de cumpănă din itinerariul său biografic îl reprezintă întâlnirea cu abatele Huvelin, urmată de convertirea lui. Într-una din scrisorile sale va afirma: „Imediat ce ajungi la credința în Dumnezeu îți dai seama că nu ai fi putut face altceva decât să trăiești pentru El. Vocația mea religioasă a început odată cu recucerirea credinței”[2]. Această convertire este însoțită de dorința intensă de a îmbrățișa viața monahală într-o formă cât mai austeră. Perioada de pregătire se va întinde de-a lungul a trei ani, timp în care ia contact direct cu simplitatea și sărăcia din Nazaret, în timpul unui pelerinaj în Țara Sfântă. De aici atracția de a imita viața lui Hristos în forma ei cea mai umilă, de unde conceptul „viața din Nazaret”, care îi va desemna regula sa monastică. În 1890 intră în mănăstirea trapistă Notre-Dame de Neiges, cu promisiunea de a fi transferat în comunitatea de la Akbes din Siria. Aici va petrece șase ani cu dorința de a-i oferi lui Dumnezeu sacrificiul maxim posibil, prin depărtarea de casă și condițiile dificile de viață. După o perioadă petrecută la Nazaret, în 1901 va fi hirotonit preot în Franța, la vârsta de 43 de ani.

Se transferă foarte curând în Maroc unde încearcă să pună în practică la modul cel mai riguros posibil principiile „vieții din Nazaret”, identificând în cei care îl înconjurau pe frații Domnului „prea mici”: „Aș vrea ca toți locuitorii, creștini, musulmani, evrei și păgâni, să mă considere fratele lor, fratele universal”. Deși auster și riguros în ceea ce privește propriul stil de viață, Charles își manifestă ospitalitatea față de toți cei care ajung la așezământul său. De aceea Antonio Furioli va afirma: „Spiritualitatea sa a fost una esențială și, deși austeră, totuși ospitalieră. El transmitea oricărei persoane care se apropia bucuria de a fi ascultat, iubit, respectat… Charles de Foucauld a ales deșertul Sahara nu pentru a fugi departe de oameni, ci dintr-o dorință vie de comuniune, de întâlnire, dintr-o nevoie neînvinsă de fraternitate. Acesta s-a dus în deșert pentru a-i întâlni pe cei săraci, pentru a trăi ca unul dintre ei, pentru a se face aproape, accesibil, unul la care se putea apela în orice moment. Nu este vorba de a fugi în deșert, ci de a descoperi cotidianul ca loc firesc pentru sfințenie”[3].

Lucrarea sa misionară ilustra cele două dimensiuni ale vieții creștine – o perioadă de solitudine interioară cu Hristos și în Hristos, urmată de manifestarea și propovăduirea acestei experiențe celorlalți prin ospitalitate, bunătate și frățietate. Legat de această frățietate, el însuși își mărturisește dorința de a fi prietenul tuturor, buni și răi. Se dedică intens studiului limbii tuaregilor, un trib al deșertului din zona nord-sahariană. Astfel că, în 1907, publică un dicționar francez-tuareg, iar un an mai târziu un manual de gramatică a acestei limbi locale. În același timp pornește demersurile pentru realizarea unei căi ferate trans-sahariene, o linie telegrafică și o stație meteorologică. Ultimii săi ani de viață se derulează sub semnul incertitudinii din pricina luptelor din această zonă. Într-un astfel de context, pe 1 decembrie 1916, așezământul său este înconjurat de un grup de 40 de combatanți, prin concursul unui apropiat. În acest incident își va pierde în mod martiric viața. În anul 2005 va fi beatificat de către Biserica Apuseană, cu apelativul de „frate universal”.

Charles de Foucauld ne-a lăsat diverse scrieri duhovnicești, peste 15 mii de pagini dactilografiate, fără intenția de a le publica vreodată, cu excepția regulilor de viețuire pentru confrații săi. O primă serie de scrieri se concretizează în diverse comentarii biblice, construite pe cele două dimensiuni ale spiritualității sale – retragerea în deșert și slujirea socială. Aceste scrieri sunt urmate de meditații și reflecții la sărbătorile cele mai importante ale anului liturgic, concentrate pe exemplele sfinților. În al treilea rând, bibliografia sa cuprinde o serie de scrisori, care dezvăluie dinamismul vieții sale interioare, expresie a căutării sale duhovnicești.

Insistând atât de mult pe slujirea aproapelui, de unde și așezământul său era numit „fraternitate”, s-a înscris în istoria spiritualității recente drept „fratele universal”[4]. Într-un timp în care spiritul colonialismului era încă viu, cu tot ceea ce permitea, inclusiv vânzarea de sclavi, fratele Charles, într-un spirit profetic, proclamă egalitatea tuturor, înglobând întreaga umanitate într-o dragoste atotcuprinzătoare duhovnicească. Deschiderea universală a spiritualității sale devine proiectul său de viață și motivul convertirii sale: „dragostea de Dumnezeu, dragostea de oameni, aceasta va fi întreaga mea viață”[5]. În consecință, dorința sa era ca toți ceilalți să îl considere fratele lor: „Aș vrea ca toți locuitorii, creștini, musulmani, evrei și păgâni, să mă considere fratele lor, fratele universal”[6].

Dragostea de aproapele înseamnă, de fapt, continuarea în plan uman a dragostei dumnezeiești. Pasajul de la un dumnezeu al tinereții, descris în categorii filosofice, pe linie raționalist-pozitivistă, la un Dumnezeu al experienței personale, neinstrumentalizat, este decisiv. Pe linie ioaneică, Charles de Foucauld va insista pe faptul că Dumnezeu e Cel care ne-a iubit mai întâi. Acesta este descris ca o mamă iubitoare care suferă și co-pătimește cu oamenii, copiii Săi. Cel care se lasă iubit de Dumnezeu are o singură misiune – aceea de a face cunoscută această dragoste în spațiul în care trăiește. Iar toposul unde se realizează cel mai bine această lucrare este întâlnirea cu cel sărac, cel străin, cel în nevoie, indiferent de apartenența sa religioasă sau etnică. Tocmai de aceea, testamentul său spiritual se înscrie într-un apostolat viu și actual și invită la o aspirație permanentă de a deveni „frate universal” – „doresc să devin fratele tuturor… Iată-mă la dispoziția ta!”.



[1] „Charles de Foucauld”, Grandi mistici dal 300 al 1900, Bologna, EDB, p. 463.

[2] Scrisoarea din 14 august 1901.

[3] „Il valore e il ruolo dell’esperienza spirituale in Charles de Foucauld”, Rivista di vita spirituale, 61 (2007), 2, p. 194.

[4] Jean-Jacques Antier, Charles de Foucauld, Paris, Perrin,‎ 2005, p. 83.

[5] Scrisoare către Henri Duveyrier.

[6] Scrisoare către Marie de Bondy.


'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>