'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Anul trecut, în Canada, m-a stupefiat numărul greu de imaginat al bisericilor de vânzare. Toate, aproape toate, în zonele, aşa-zis, rurale. Să fie doar jocul plin de surprize, neplăcute şi târzii, ale multiculturalismului? O formulă de civilizaţie, ca şi melting-pot-ul în Statele Unite, pe cât de perfidă, pe atât de nefuncţională! Fiindcă, întârziindu-i imigrantului cu bună ştiinţă integrarea sau transformând-o într-un concept cu rezonanţe utopice, nu faci altceva decât să-i prelungeşti agonia identitară.

La extrema cealaltă, mobilitatea grupurilor etnice şi invocarea ei în criza refugiaţilor este pură ilustrare a unui experiment lamentabil eşuat. E adevărat, bisericile canadiene de care aminteam, indiferent de confesiune, sunt minuscule construcţii din lemn, impresionante totuşi prin prezenţa lor simbolică pe mari spaţii de continent nepopulate! Ce se întâmplă însă în marile oraşe europene, cu o populaţie compactă de sute de mii de locuitori, stabil înscrise într-un model de tradiţie creştină? Se întâmplă acelaşi lucru, adică mari catedrale sugerând, emblematic, un model de istorie compromisă. În Portugalia, Spania sau Franţa! De ce sunt, prin urmare, bisericile goale? Să fie de vină socializarea new-media, cu prăbuşirea valorilor uman verticale (tradiţia, morala şi credinţa)? S-ar putea! Să fie moda new age, holistic interconectată la un spiritualism sincretic, personal şi fără graniţe? Posibil! Sau transformarea bisericilor în obiective turistice? Cu siguranţă. Cine a văzut în Europa, şi la noi, fireşte, valurile bezmetice ale mulţimii necontrolate, luând cu asalt, în ţipete şi exclamaţii, ultimele oaze de linişte ale omului strivit de civilizaţia zgomotului ştie la ce mă refer. O civilizație a dezordinii ca paradigmă a neaşezării sufleteşti. Cine n-a asistat disperat la invazia aşa-ziselor grupuri organizate (pelerinaje?), cine nu şi-a întrerupt măcar o dată rugăciunea la agresiva fluturare de steag, cine nu şi-a suprimat măcar o dată strigătul de disperare în faţa acestui nomadism al banului sub masca mântuirii colective, înseamnă că refuză vinovat să recunoască dimensiunea tragică a pervertirii spiritului, lăsându-se cu bună ştiinţă manipulat de ceea ce, cu mulţi ani în urmă, Paul Zarifopol numea "lumea betegită" a veacului ce va să vie. Unde să fugă smeritul îngenuncheat în faţa tropotului de gloată a celor intraţi în locurile sfinte doar pentru înveşnicirea prin imagini a pietrei neînsufleţite? Cum să se opună bietul om acestei rătăciri supravegheate, cum să se apere de această invazie de haos în ceasurile lui însingurate, de dialog cu cerul? Sigur, nu vreau să spun că acesta este motivul imensului număr al bisericilor de vânzare din Canada. Am vrut să ilustrez, aici, la noi şi aproape de noi un periculos izolaţionism pe care-l trăim, conştient sau nu, în strigătele mulţimilor care ne invadează intimitatea sufletului şi a gândului. Problema gravă a lumii în care trăim este una de credibilitate. După euforia sfârşitului de mileniu, am trăit cu toţii utopia veacului de armonie, pace, bună înţelegere şi reconciliere. Ce-a urmat? Războaie, conflicte armate ("pacea rece"), masacre, terorism, o evoluţie drapată cinic în aroganţă, ipocrizie, ostilitate şi politica bunului plac. Am dărâmat un zid (al Berlinului) şi am ridicat, în aceeaşi stare de euforie altele (Statele Unite la graniţa cu Mexicul, Israelul la graniţa cu Statul Palestinian, Ungaria la graniţa cu Serbia), ziduri între India şi Pakistan (între cele două State Cipriote, între Arabia Saudită şi Irak, între Turcia şi Siria), între catolicii şi protestanţii din Irlanda de Nord ("zidul păcii"!!?), altul "de securitate" la graniţa Israelului cu Iordania, altul în zona de demilitarizată coreeană, altul proiectat de Anglia ("un inel de oţel") în jurul terminalului Coquelles al Eurostarului, împotriva afluxului de imigranţi, proiectul rusesc al unui zid la graniţa cu Ucraina, cel estonian la graniţa cu Rusia etc., etc. Legiferăm paradigma haosului şi încurajăm enclavizarea spaimei de aproapele nostru. Cum să mai existe o lume "ca întreg" (S.P. Huntington) într-un labirint al zidurilor? Când credeam că religia şi cultura au înlocuit ideologia, iată că explozia etnicităţii a ucis zeci de mii de oameni, împingând alte câteva sute de mii pe drumul fără întoarcere al exilului, aproape biblic prin dimensiuni. Iată un decor mai larg în care înfloreşte minciuna, se multiplică răul şi se cultivă, cu eleganţă diplomatică, duplicitatea. Caută binele ca să fii viu, scria profetul Vechiului Testament. Dar, cine-mi spune unde este astăzi patria binelui? Cine mă convinge că adevărul nu e ţinut cu bună ştiinţă în robia nedreptăţii şi a necredinţei? Şi că "satanizarea omului" (Ioanichie Bălan) - înstrăinarea de el însuşi - nu e decât începutul unui demers supravegheat de transformare a lui, a omului, într-o unealtă a resentimentului şi a ostilităţii, într-un agent al urii şi al împietririi minţii. De ce? Ca să poată trăi netulburată elita mediocrităţilor!