'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

În ziua de 13 aprilie 2012, în Vinerea Mare, înceta din viață profesorul Florin Constantiniu (1933-2012), membru titular al Academiei Române, perceput atât de mediile științifice, cât și de opinia publică drept cel mai reprezentativ istoric din perioada post-comunistă. Această percepție Florin Constantiniu o datorează operei sale istoriografice, încununată de lucrarea „O istorie sinceră a poporului român”, care a cunoscut patru ediții[1].

Florin Constantiniu a lăsat și un volum de memorii, „De la Răutu și Roller la Mușat și Ardeleanu”[2], scris cu evident talent literar. Pentru a înțelege titlul, trebuie spus că prima pereche de nume desemnează un sinistru tandem de culturnici, comuniști rusofoni, care au masacrat cultura noastră națională, inclusiv istoriografia, de la sfârșitul anilor ʼ40 până la „dezghețul” din anul 1955 (când Mihail Roller se și sinucide), iar a doua alt tandem, reprezentat de niște istorici oficiali ai regimului ceaușist, cu pondere importantă în diriguirea istoriografiei din ultimul deceniu de dictatură.

Pe lângă trăsăturile de istoric, om de cultură și memorialist capabil să redea trăsăturile esențiale ale celor patru decenii de regim totalitar, cu accent pe mediile cultural-științifice din acea perioadă, Florin Constantiniu mai are o trăsătură substanțială: aceea de creștin îmbisericit. El n-a pregetat niciodată să își mărturisească credința în Dumnezeu, inclusiv în anii ʼ50 ai secolului trecut, decadă denumită și „obsedantul deceniu”. Mai mult, așa cum o spune, Florin Constantiniu a dorit, în copilărie, să devină preot.

Pentru a înțelege mai bine un pasaj din carte, pe cale îl vom reproduce, trebuie menționat că, în anul 1952, Florin Constantiniu, pe atunci student la Facultatea de Istorie, participă la o campanie de săpături în Dobrogea. Cu acest prilej, se afla în preajma profesorului Ioan Bernea, despre care memorialistul consemnează: „Își trecuse doctoratul în teologie la Atena și, în timpul războiului, fusese diacon la capela română din Berlin. Era un foarte bun specialist în arheologie romano-bizantină, astfel că discuțiile cu el, pe teme profesionale, erau deosebit de instructive. // Cum eu însumi voisem, în anii copilăriei, să mă fac preot și intenționam să mă specializez în istoria Bizanțului, dialogul nostru avea din ce se hrăni. Uneori, ne luam la întrecere în privința troparelor sfinților: Cine știa mai multe pe dinafară? Evident, mă întrecea, dar îl vedeam plăcut surprins că un utemist putea să știe troparul Sfântului Nicolae”[3].

Ales de profesorul Ioan Bernea pentru a participa la o cercetare arheologică în zona Niculițel, tânărul Florin Constantiniu are revelația unui eveniment major: „Am avut astfel șansa de-a asista la dezvelirea celei mai vechi biserici în plan treflat (...) din spațiul românesc. Descoperire cu totul întâmplătoare, căci rostul săpăturii era de a determina cine înălțase marele val de pământ din vecinătatea Niculițelului: protobulgarii sau, cum avea să se dovedească, romanii. Mica biserică a fost, așadar, o surpriză foarte plăcută. În imediata ei vecinătate, o secțiune de val a dat la iveală un mormânt, lângă schelet găsindu-se o monedă de la împărăteasa Teodora”[4].

Așa cum spuneam, tânărul Florin Constantiniu, mai întâi ca student al Facultății de Istorie din București, iar apoi, din anul 1957, în calitate de cercetător la Institutul de Istorie al Academiei, nu a pregetat să participe la slujbele Bisericii. Pentru aceasta, se va alege cu o sancțiune primită în calitate de membru al Uniunii Tineretului Muncitoresc. Întâmplarea este tratată de memorialist cu un umor retrospectiv, cu atât mai mult cu cât la originea ei se afla o răzbunare cu substrat profesional: Florin Constantiniu optase pentru soluția unui istoric, în dezacord cu altul, tradusă în acuză de „misticism”. Pentru a înțelege contextul, trebuie spus că după un „dezgheț” care a urmat morții lui Stalin, din martie 1953, și care era un eufemism pentru noțiunea „destalinizare”, pus în circulație de scriitorul sovietic Ilya Ehrenburg, reprimarea insurecției comuniste din Ungaria a dus la o nouă „glaciațiune” (expresie aparținând lui Petru Dumitriu). „Reînghețul” avea să fie întărit, în țara noastră, de retragerea trupelor sovietice, consecințele, potrivit datelor avansate de istoric, fiind peste 17.000 de arestări și condamnări. De aceea, memorialistul mărturisește, legat de învinuirea de „misticism”: „M-am numărat printre victimele «celei de-a doua glaciațiuni»”[5].

Frecventarea și mărturisirea Bisericii nu l-au dus pe istoric în arestul Securității sau pe băncile vreunui tribunal. I-au adus însă reproșuri în ședința organizației UTM din 4 octombie 1958: „În perioada premergătoare ședinței, aflasem întâmplător că voi primi «vot de blam cu avertisment» pentru că mergeam la biserică! Faptul nu era un secret, căci, ori de câte ori veneam la Biblioteca Academiei, îmi făceam cruce, trecând prin fața bisericii Sf. Nicolae – Tabacul, aflată peste drum, o dată chiar în fața secretarului de partid, cu care mă ciocnisem în stradă, pe când mă închinam”[6].

În cele din urmă, istoricul s-a ales cu o sancțiune mai mare: excluderea din UTM. Totuși, consecințele nu au fost din cale afară de grave, întrucât Florin Constantiniu și-a păstrat, ulterior, atât postul de cercetător la Institutul de Istorie al Academiei, cât și obiceiul de a merge la biserică. În anii care au urmat prăbușirii fostului regim, istoricul și-a putut mărturisi public atașamentul constant pentru Biserica Ortodoxă, în care a fost botezat. Prin atitudinea sa de creștin îmbisericit, neclintită în vremuri grele, Florin Constantiniu evocă alți doi istorici importanți: pe profesorii Virgil Cândea, un mare savant creștin, și Alexandru Duțu. Aceștia nu au pregetat, în anii ʼ50, să urmeze în secret cursurile Institutului Teologic din București, licențiindu-se, ca și Nina Stănculescu, exegeta de mai târziu a lui Constantin Brâncuși, în această disciplină. Chiar și în anii „Terorii”, cum a fost denumită perioada dintre abdicarea silită a Regelui și moartea lui Stalin (1948-1953), au existat numeroși intelectuali care au continuat să își mărturisească credința în Dumnezeu și în Biserica lor Ortodoxă, exemplul Profesorului Academician Florin Constantiniu nefiind, în acest sens, decât parte din întreg.

---

[1] Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ediția a III-a revizuită și adăugită, Editura Univers Enciclopedic, București, 2002. Ediția a IV-a (ultima) a apărut în anul 2011 la aceeași editură.

[2] Idem, De la Răutu și Roller la Mușat și Ardeleanu, Editura Enciplopedică, București, 2007.

[3] Ibidem, p. 72.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem, p. 197.

[6] Ibidem, p. 198.