'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Tămâia este privită ca unul dintre elementele caracteristice ale celebrărilor liturgice creştine. Însă folosirea tămâiei este mult mai veche. Este atestată în cultul Vechiului Testament (Ieş. 30, 1-8; Lev. 16, 12 etc.), în alte religii şi chiar în scopuri civile, neliturgice. Merită menţionat faptul că, în primele veacuri ale Bisericii, tămâia nu numai că nu a fost utilizată în mod obişnuit în cult, ci folosirea sa a fost, vreme îndelungată, chiar oprită. De asemenea, în vechime, mai ales în Orient, din cauza căldurii, arderea de tămâie şi de aromate era folosită la slujbele de înmormântare şi, prin extensie, la toate slujbele pentru cei adormiţi, pentru a înmiresma atmosfera (cf. R.F. Taft, Intrarea cea Mare, Edit. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2012, pp. 227-229).

Tămâierile sau cădirile – arderea rituală a tămâiei în edificiul de cult sau acasă – necesită şi existenţa unor vase specifice: cădelniţa sau căţuia. Cădelniţa este un vas înfrumuseţat, fixat de obicei prin lanţuri cu clopoţei de un inel cu ajutorul căruia este mânuită de către diacon (care, de obicei, săvârşeşte cădirile), de preot sau de arhiereu. Căţuia este un vas asemănător, lipsit de lanţuri, dar prevăzut cu picior şi mâner, fiind folosită, în general, de credincioşii laici (cf. E. Branişte, Liturgica generală, Edit. IBMBOR, Bucureşti, 1993, pp. 598-599).

Astăzi, folosirea tămâiei şi, implicit, cădirile, sunt un element nelipsit în slujbele Bisericii Ortodoxe, lipsa tămâiei fiind aproape de neconceput. Prin urmare, să ne oprim succint asupra semnificaţiei sau rolului actual al tămâiei în cult şi asupra modului în care ar trebui să ne raportăm la tămâiere în timpul slujbelor. În acest sens, se ridică mai multe întrebări.

De câte feluri sunt cădirile în tradiţia ortodoxă contemporană? În aparenţă, toate cădirile sunt similare; diferă, poate, doar prin elementele care sunt tămâiate. La toate se arde tămâie pe cărbuni, se tămâiază obiectele sfinte, icoanele, credincioşii şi, uneori, întreaga biserică. Însă, în realitate, avem de-a face cu trei tipuri de tămâieri.

În primul rând, avem cădirea ca semn al cinstirii. Multe dintre cădirile actuale sunt săvârşite în acest scop. Spre exemplu, cădirea dinaintea citirii Sfintei Evanghelii la Liturghie care, la origine, era doar o cădire de jur împrejur a cărţii Sfintei Evanghelii (J. Mateos, Celebrarea Cuvântului în Liturghia Bizantină, Edit. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2014, pp. 201-205), sau cădirea cinstitelor Daruri la proscomidiar, înaintea de intrarea mare (Intrarea cea Mare, pp. 232-235), sau cădirile înaintea icoanelor aşezate pe închinător în mijlocul bisericii etc. Aceste cădiri nu sunt jertfe de tămâie. În situaţiile menţionate, nu se face cădirea întregii biserici – cădire mare –, ci este tămâiat doar elementul central al acelei părţi a slujbei. Mai mult, aceste cădiri nu sunt precedate de rostirea rugăciunii tămâiei – care este rostită doar la Proscomidie – şi nici nu sunt însoţite de rostirea Psalmului 50 (practică rezervată cădirii de la sfârşitul Proscomidiei şi celei din timpul imnului Heruvic) care, aici, doar ar distrage atenţia de la slujba aflată în desfăşurare.

În al doilea rând, există cădirile de pregătire şi înmiresmare a sfântului locaş pentru slujbă. Toate acestea sunt cădiri mari, ale întregii biserici. Astfel de cădiri au loc sau în linişte, înainte de începutul Sfintei Liturghii şi al Privegherii, sau în timpul unor cântări, aşa cum se întâmplă la Psalmul 140 al Vecerniei şi la începutul fiecărei părţi a Utreniei actuale.

În al treilea rând, se vorbeşte uneori de o jertfă de tămâie, atestată în vechile slujbe ale ritului liturgic alexandrin, îndeosebi în Liturghia Sfântului Marcu. Aici, spre exemplu, una dintre cădiri este însoţită de rugăciunea: „Dumnezeule, Cel ce ai primit darul lui Abel, jertfa lui Noe şi a lui Avraam, tămâia lui Aaron şi a lui Zaharia, aşa şi din mâinile noastre, ale păcătoşilor, primeşte tămâia aceasta întru miros de bună mireasmă, spre iertarea păcatelor noastre şi pentru tot poporul Tău…”, conform căreia tămâia este adusă ca jertfă. În ritul bizantin –folosit astăzi în întreaga Biserica Ortodoxă – singura tămâiere precedată de o rugăciune a tămâiei, care îi dă cădirii o posibilă conotaţie de jertfă de tămâie, are loc la sfârşitul Proscomidiei. Un alt posibil exemplu este cădirea de la Vecernie, care însoţeşte cântarea Psalmului 140, 2, „Să se îndrepteze rugăciunea mea, ca tămâia înaintea Ta; ridicarea mâinilor mele, jertfa de seară” dar care, în realitate, aparţine cădirilor pregătitoare, Psalmul 140 fiind momentul în care începea în vechime slujba de seară. Din cauza textului psalmic, această cădire a fost frecvent văzută ca o jertfă de tămâie. Însă, „jertfa de seară”, menţionată de stihul psalmic, este interpretată de Fericitul Augustin în sens hristologic: nu se referă la fumul de tămâie, ci la pătimirile şi la jertfa mântuitoare a Domnului, care a avut loc pe Cruce în ceas de seară, ridicarea mâinilor fiind asemenea ridicării Mântuitorului pe Cruce.

Cine săvârşeşte cădirea? Tradiţional, săvârşitorul cădirii, o lucrare „practică”, este diaconul. Şi, acolo unde există, cele mai multe cădiri – poate chiar toate – sunt săvârşite de către diacon. Diaconul, atunci când se pregăteşte să cădească, ia întotdeauna binecuvântare de la preot sau de la arhiereu, adică cere permisiunea pentru a săvârşi cădirea. În practica românească şi grecească contemporană, unele cădiri (spre exemplu, cădirea din timpul Heruvicului sau cădirea pâinilor de la Litie) sunt săvârşite de preot, pe când în tradiţia slavonă şi în unele ediţii mai vechi ale cărţilor de cult sunt săvârşite tot de către diacon (cf. Intrarea cea Mare, pp. 229-232).

Cum ne comportăm şi ce atitudine ar trebui să avem în timpul cădirilor? Atunci când diaconul sau preotul ne cădeşte, trebuie să facem „chip de închinăciune” sau „chip de plecăciune”, adică să ne plecăm uşor capul, dar fără a ne însemna cu semnul Crucii, căci, atunci când suntem cădiţi, nu ne închinăm clericului slujitor, nici cădelniţei, însemnarea cu semnul Crucii – închinarea – fiind rezervată momentelor în care suntem binecuvântaţi cu Sfânta Evanghelie sau cu cinstitele Daruri sau când ne aflăm în faţa Sfintei Evanghelii, înainte de a o săruta etc. De asemenea, nu ar trebui să încercăm să atingem cădelniţa sau să o sărutăm în timpul tămâierii, astfel de gesturi perturbând bunul mers al slujbei şi putând conduce chiar la accidente.

În sfârşit, aşa cum am arătat, tămâia este folosită şi de către credincioşi la casele lor; în acest caz este arsă în căţuie. Folosire tămâiei acasă este o practică foarte veche, putând fi urmărită până în primele veacuri creştine. Tămâierile de acasă se fac în semn de cinstire a icoanelor sau cu scopul pregătirii casei, înmiresmând-o şi contribuind la crearea atmosferei duhovnicești necesară pentru rugăciune.

Am enumerat câteva repere istorice şi practice privind sensul folosirii actuale a tămâiei şi modul în care ne raportăm la cădiri. Însă, pe lângă dimensiunea lor practică, tămâierile au şi o interpretare simbolică, tămâia fiind un „simbol al rugăciunii de cinstire a lui Dumnezeu dar şi de implorare a harului sfinţitor al Sfântului Duh” (Liturgica generală, pp. 640-641) sau, în interpretarea Sfântului Gherman al Constantinopolului, „cădelniţa simbolizează omenitatea Mântuitorului, focul simbolizează divinitatea, iar fumul de tămâie simbolizează mireasma Duhului Sfânt” (ibid., p. 599).De asemenea, în imnografie, preluând o imagine profetică, Maica Domnului este adesea numită „cădelniţă de aur”, ca ceea ce este vasul curat şi ales care L-a purtat pe Mântuitorul Hristos.