--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Octombrie 2015, nr. 10 (306), an XXVI (serie nouă)
Eseu
--- pagina: 12

De cine sau de ce ne e frică?

de Pr. Bogdan Ivanov

Este aproape imposibil să privim realităţile lumii de azi şi să nu realizăm că tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru stă sub semnul unui conflict al civilizaţiilor. Mişcări de populaţii, suspiciuni, temeri, proteste zgomotoase şi legi pripite, toate alcătuiesc un ansamblu de stări care dau expresie fricii care ne domină în faţa acestor fenomene care bulversează calmul vieţii unei societăţi îmbătrânite şi blazate, aşa cum este societatea europeană. De ce ne este frică în realitate? De valurile parcă interminabile de imigranţi, care bat după azil la uşile Europei? De lipsa de viziune a liderilor europeni, care îşi calculează subtil câştigurile pe care le pot avea de pe urma acestor nefericiţi? Sau de cultura şi religia acestor oameni, cu care lumea noastră s-a mai confruntat dur cu secole în urmă?

Soarta imigranţilor este departe de a fi rezolvată, cu toate că încercăm să nu abdicăm de la valori precum ospitalitate, toleranţă sau deschidere care au făcut din Europa o casă a popoarelor. Aceste valori sunt reciproce şi trebuie să fie asumate în primul rând de cei care deschid porţile emigranţilor dar mai ales de aceşti oameni mânaţi de disperare, care îşi caută la noi o casă. Aici încep rezervele în faţa unei probleme, care rezolvată pripit poate duce la o criză identitară şi de convieţuire enormă într-un continent şi aşa răvăşit de conflicte. Prezenţa acestor mase de oameni zgomotoase la porţile Occidentului ne mai arată nouă europenilor o mare slăbiciune: lipsa de vitalitate. Un continent care îmbătrâneşte vertiginos şi care biologic este în declin are toate motivele de îngrijorare în faţa unei lumi mult mai vitale şi cu o demografie explozivă. Nu trebuie să uităm că istoria se schimbă nu doar prin războaie, ci mai ales prin naşteri, iar aici înfrângerile sunt mult mai răsunătoare şi căderile mult mai mari.

Dar problema care rămâne acută pentru Europa este teama de ne asuma identitatea creştină, mai ales în faţa acestor migratori moderni care au o cultură religioasă primitivă, dar poate mult mai puternică decât a noastră, al cărei motor este Islamul. Islamul nu mai este de mult o religie pierdută la marginea Europei, ci ni se prezintă astăzi adânc implantată, cu drept de cetate, chiar în inima marilor metropole, care mai demult erau faima creştină a continentului. Se impune încet şi subtil ca un acceptabil mod de viaţă, disciplinat, primar, fără pretenţiile unei mântuiri obţinute prin asceză şi lepădare de sine. Poţi rămâne acelaşi om primar, fără niciun fel de schimbare interioară, în schimbul adeziunii la câteva reguli simple de disciplină şi supunere. Şi din acest punct de vedere, islamul poate fi atractiv pentru o Europă care îşi refuză rădăcinile creştine sau pentru oamenii care de mult şi-au pierdut aspiraţiile spirituale şi metafizice înalte.

Nu trebuie să uităm că o cultură creştină este mereu deschisă spre dialog şi convieţuire şi că ea îşi va impune propriul model de viaţă prin imitaţie. Islamul din acest punct de vedere are o defecţiune interioară, care duce în mod inevitabil la conflict. Prin însăşi structura sa de religie maniheistă, islamul împarte lumea în două: cea a islamului şi, implicit a păcii, şi cea din afara lui, adică a războiului; lumi care mai repede sau mai târziu se vor ciocni.

În calitate de creştini nu putem fi altfel de cum ne-a învăţat Domnul, dar nu trebuie să-I uităm îndemnul la înţelepciune şi acela de a înţelege vizionar lumea în care trăim. Prima salvare în acest sens este să nu uităm cine suntem, dar mai ales să nu cădem în ispita pe care Occidentul nu a ocolit-o, aceea de a pune creştinismul pe acelaşi plan cu islamul, nici măcar când vorbim de religii revelate, monoteiste sau de religii ale cărţii.

Cu toate acestea convieţuirea rămâne exerciţiul prin care Dumnezeu ne smereşte şi ne învaţă că numai împreună putem să devenim mai buni, dar până atunci trebuie să rămânem înţelepţi şi prevăzători.