--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Octombrie 2015, nr. 10 (306), an XXVI (serie nouă)
Filocalia - supliment
--- pagina: 14

Timp şi frunze

de Andreea Micu

Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă! (Nichita Stănescu)

Deschid ochii şi privesc în jurul meu. Timpul mă înconjoară sufocant şi ireversibil. Încet încep să-mi eliberez mintea de orice fel de gând. Straşnic timpul mă veghează, îl simt cum se fixează asupra-mi, brusc mă trezeşte şi pune lângă mine realitatea. De ce nu se opreşte? Sau, mai bine zis, de ce a început, de unde a venit? Întrebări fără răspuns, de fapt, ele singure păstrează răspunsul înăuntru, doar că vacarmul lumii abundă în mişcare şi uitare. Ochii mei se îndreaptă din nou spre un ceas, căutând parcă să fugă din calea lui, chipul meu parcă nu-i fără timp. Răpitor şi tăcut, timpul descompune şi compune ce a fost ieri şi ce este azi, recunoscător al unei clipe posterioare. Dar oare chiar are vreo însemnătate acest „a fost” ?

Totul trece fără să aştepte să ne dăm seama ce este. Prezentul sau conceptul de „acum” apare şi dispare etern sau continuu. Prea târzie sau prea timpurie pare alegerea de a trasa liniile cronologice ale propriei istorii, însă cu ce folos, dacă ne afundăm în explicaţii şi înţelesuri pe care le pierdem. Mintea mea refuză paradoxul formelor neregulate, infinite ale timpului. Tind să îmi planific, să îmi organizez timpul, fără a lua în considerare că trăiesc doar prezentul, că tot ce are un semnificat este momentul de faţă. Aşa cum vine, timpul se şi duce, crescând cu fiecare clipă, treptat şi ascuns, într-o libertate pe care îi este permisă să o cucerească înăuntru şi în afara marginilor spaţiale.

În acelaşi timp, timpul ne ajută să creştem. Toamna îşi lasă frunzele să cadă, cu o singură condiţie, aceea de a se reîntoarce mai verzi, mai vii în primăvară. Împrejurările pe care le cerne timpul pentru fiecare dintre noi, nu se pot defini, nu se pot cuprinde, ci doar trăi. „Toate-s bune la timpul lor” repeta Sofocle, aşa cum existenţa se câştigă pas cu pas, ceas de ceas, din experienţă în experienţă, aşteptând ca noi să o vedem, să o simţim cum moare, apoi învie. Fluxul, curgerea aspră, fermă a timpului nu ascultă strigătele noastre, nu se lasă înduplecat, ci îndrăzneşte să ne aducă întotdeauna o primăvară după o toamnă, să ne îngălbenească frunzele mici şi ghemuite, ca mai apoi să le înverzească mai tare ca niciodată. Aşa cu frunzele îngălbenite plecăm spre veşnicie, spre cucerirea acelui timp invincibil, cu tot cu umilinţă şi nădejde. Legăturile dintre anotimpurile noastre sunt păstrate cu grijă, transformărilor le sunt atribuite înţelegerii şi năzuinţelor noastre.

Părintele Dumitru Stăniloaie arăta în lucrările sale că timpul este distanţa dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul nostru, ca un adjuvant în căutarea sensului şi a voinţei, poate chiar a desăvârşirii. Mai mult decât atât atunci când aspirăm să cunoaştem timpul din perspective finite, excludem adevărul, ne prindem de lumesc şi confundăm înţelegerea lui cu trecutul sau viitorul. Acum ori niciodată, se mai spune. Să cerşim, deci, timp, dar să avem grijă de clepsidrele din palmele noastre. Căci Dumnezeu ne dăruieşte un „acum” din nou şi din nou, cu atenţie asupra smereniei noastre. Să facem ca distanţa să fie cât mai mică, cumva să ne apropiem de munţii credinţei şi să-i escaladăm liniştiţi şi cu încredere, că acolo sus timpul îşi va scutura frunzele luate de pe drum şi va mărturisi pentru noi.

E linişte acum, deodată s-a pierdut şi secunda dinainte. Timpul nu mai recunoaşte nimic, rămân în amintire gândurile mele, ticăie, clarifică şi valorifică minutul din momentul acesta unic şi merge mai departe. Continui şi eu cu o notă muzicală când veselă, când tristă, iar timpul... mă însoţeşte ca un prieten, mă împinge în lupte cu mine, dar în discuţie cu Dumnezeu.