--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Octombrie 2015, nr. 10 (306), an XXVI (serie nouă)
Eseu
--- pagina: 2

Fanul cuiva

de Ioan Buteanu

Dacă ar trebui, dacă ar fi obligatoriu (deşi pe moment nu e) să fiu şi eu fanul cuiva, cred că mi-am găsit eroii care ar ocupa printre primele locuri în topurile mele. Menţionez că între aceste locuri nu există o concurenţă reală, toate reprezentând, de fapt, locul întâi.

Aş fi fanul şi sunt admiratorul unei bătrâne slabe, însoţitoare a unui copil-tânăr cu un aspect aparte, bătrânicios, care abia-abia au fost acceptaţi de şofer în autocarul de la Sebeş spre altundeva. Fără loc. În picioare. Până la urmă au găsit. Loc. “Să nu mă laşi, buni!” striga din când în când, la câte vreun viraj sau din cauze neînţelese, copilul bătrân. Strident, piţigăiat.

“Nu te lasă buni!”

Această “buni” slăbuţă, smerită, umilită şi repezită de şofer, mi-a părut unul dintre puţinii oamenii pe care îi văd clar călătorind spre rai. Cu mila lui Hristos.

Altădată am văzut în biserica de la Spitalul Oncologic privirea clară şi adevărată a unui tânăr, tată al unei fetiţe îmbrăcate în roz. Fetiţa avea picioarele slabe, cam cum ar fi trebuit să-i fie mâinile. Şi tatăl o purta în braţe prin biserică, apoi a aşezat-o în genunchi pe o periniţă, şi, alături de mamă, au rămas toţi la Sfântul Maslu.