'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Când rostim numele episcopului Nicolae Ivan, instantaneu ne ducem cu gândul la primul vlădică și reîntemeietor al vechilor Eparhii de Vad și Feleac cu scaunul la Cluj, în 1921, în capitala culturală a Transilvaniei. În cele ce urmează, vom evoca momentele decisive din viața sa, care l-au evidențiat ca având vocație de întemeietor de lăcașuri sfinte și de instituții laice și bisericești românești.

Născut într-o familie numeroasă de țărani mijlocași, la 17 mai 1855, în localitatea Aciliu, în apropiere de Sibiu, s-a dovedit încă din copilărie o ființă isteață, curajoasă, iscoditoare, serioasă, muncitoare, stăruitoare, destoinică și înzestrată cu un evident spirit pragmatic. După încheierea cursurilor primare (1861-1865) în Aciliu, tatăl său, care era un om priceput în ale economiei, a dorit să-l facă și pe fiul său, Nicolae, comerciant. Astfel că l-a dat ca învățăcel la un macedo-român din Sibiu, pe nume Gligor Matei, pentru a-l învăța comerțul. Deși nu i-a plăcut această meserie, totuși a deprins cum se face economia. Probabil că această înclinație i-a rămas în sânge, fapt ce i-a fost de mare folos mai târziu. În urma insistenței pe lângă tatăl său, și cu susținerea fratelui mai mare, Ioan, urmează Liceul din Sibiu (1865-1874), iar, mai apoi, Seminarul Andreian din același oraș (1874-1877). În ambele școli a fost mereu prezent la activități culturale și sociale, în cadrul cărora, luând cuvântul, s-a dovedi că, încă de pe atunci, avea darul vorbirii, etalat “cu mult elan tineresc în spirit național”. În perioada 1877-1884 a fost învățător în Săliște, unde, pe lângă activitatea școlară, s-a implicat și în activități extra-școlare, chiar și în localitățile din jur. De pildă, a fost președinte al Reuniunii învățătorilor din Despărțământul Săliștei și membru de frunte al Reuniunii înățătorilor din districtul Sibiu, în cadrul cărora s-a dovedit un bun purtător de cuvânt și mânuitor de condei în sprijinul școlilor ortodoxe române din Transilvania. În 1879, când autoritățile maghiare au organizat pentru români cursuri de învățare a limbii maghiare, tânărul Nicolae a urmat unul la Cluj, unde peste aproape patru decenii avea să revină ca primul episcop al nou întemeiatei Eparhii Ortodoxe din acest important oraș transilvănean. Aici va fi luat cunoștință mai bine, încă de pe atunci, cu spiritul intransigent unguresc. Pe vremea când era învățător, căsătorindu-se cu săsoaica romano-catolică Maria Jech, trecută la ortodoxie (februarie 1880), a fost hirotonit diacon (în 26 octombrie 1880) de către mitropolitul Miron Romanul, “pentru trebuințele generale ale Arhiepiscopiei Sibiului”. După abia un an de conviețuire cu soția sa Maria, aceasta va trece la Domnul (Februarie 1881, înmormântată în Săliște). De aici înainte, îi era deschisă calea spre înalte ranguri bisericești. Rămânând numai cu fiica sa Veturia-Maria, și ea va avea mai târziu aceeași soartă ca și mama sa, Maria. Căsătorită și ea cu preotul dr. Ioan Stroia, va trece și ea în veșnicie curînd, iar soțul ei va ajunge mai apoi episcop al Armatei (1925-1937). În perioada cât a fost cadru didactic, luând parte, între altele, și la înmormântările învățătorilor din părțile Săliștei, era solicitat din partea colegilor să spună cuvânt de învățătură la aceste nefericite ocazii. Atunci, tânărul învățător Nicolae folosea un limbaj plăcut, corect românește, pe înțelesul tuturor, iar cu privirea-i pătrunzătoare și cu o vocea-i sonoră îi captiva pe cei prezenți. Același lucru se va fi întâmplat și la activitățile culturale, în care aborda problema apărării drepturilor Bisericii Ortodoxe și a Neamului nostru românesc. În colaborare cu judecătorul Ioan Maxim, dar și cu alți reprezentanți români din zonă, a înființat Casina Râmână, Reuniunea pompierilor și Casa de păstrare, fiindu-le secretar.

În comuna Galeș a înființat Reuniunea meseriașilor, pe care a și condus-o o vreme. Datorită activității sale culturale și sociale de la Săliște și din comunele din jur, Cercul din Săliște l-a ales membru în Consiliul orășănesc din Sibiu, unde se aflau fruntași de seamă din acest Județ, etapă în care s-a făcut remarcat în fața acestora.

În calitate de învățător în Săliște a scris articole și diferite materiale didactice și religioase, pe care le-a publicat în Telegraful Român și Observatorul, amândouă de la Sibiu, în Gazeta Transilvaniei de la Brașov și în Luminătorul din Timișoara. În 26 octombrie 1884 a fost hirotonit preot și numit preot și profesor de Religie la Penitenciarul din Aiud, unde a cunoscut viața aspră de aici, care l-a călit pentru anii ce au urmat. Vreme de șase ani (1884-1890) a desfășurat aici o bogată activitate socială, umanitară, religioasă și națională, bucurându-se de aprecierea și de elogiile din partea celor ce l-au cunoscut. După ce și-a dat demisia din acest post (30 septembrie 1890), reîntors la Sibiu, a funcționat ca redactor responsabil la Telegraful Român din Sibiu (1890 -1892), unde, și pe această cale, a apărat cu dârzenie Ortodoxia și pe românii transilvăneni. Făcând parte din Congresul mitropolitan din Sibiu, în aprilie 1892 a fost unul dintre promotorii Hotărârii nr. 17 /1892, prin care s-a decis înființarea unei eparhii noi la Cluj, pentru a se împlini și visul lui Andrei Șaguna pe această temă. Oare să fi avut atunci descoperirea că nu peste multă vreme el va fi alesul Cerului pentru această importantă eparhie ortodoxă din Transilvania? Dovedindu-se și în acest post ca un om de mare nădejde pentru Biserica străbună, la 31 octombrie 1892 i s-a încredințat conducerea Protopopiatului Alba Iulia, dar și misiunea de paroh la Parohia centrală de aici. Sub conducerea sa a fost ridicată o nouă biserică ortodoxă la Alba Iulia, s-au înființat noi parohii și, pe lângă viața duhovnicească a clerului și credincioșilor lui, s-a preocupat de promovarea culturii în sânul neamului nostru, mai ales prin ASTRA, dar și de păstrare a unității noastre sufletești.

După o activitate misionar-pastorală de excepție, în calitate de protopop al Alba-Iuliei și, în paralel, de administrator protopopesc la Orăștie (din 1894), trei ani mai târziu (de la 1 iunie 1897) a fost numit asesor (consilier) economic al Arhiepiscopiei Sibiului, perioadă în care, prin această misiune, s-a implicat în ridicarea monumentalei Catedrale ortodoxe din Sibiu, precum și a clădirii Academiei Teologice Andreiene de aici (azi, Facultatea de Teologie). Cu această ocazie a câștigat o bogată experiență în domeniul economic-administrativ, care l-a ajutat în deceniile ce au urmat.

Pe linie națională, a fost unul dintre militanții de frunte pentru înfăptuirea statului național român (de la 1 Decembrie 1918), în calitate de vicepreședinte al Comitetului Central al Partidului Național Român din Transilvania (1906-1918).

Un pas important în urcușul său pe linie bisericească l-a constituit propunerea pe care a făcut-o în ședința Consistoriului arhidiecezan din Sibiu, din 15 februarie 1919, pentru reînființarea vechilor Episcopii de Vad și Feleac cu scaunul la Cluj. Cu acel prilej i s-a încredințat misiunea de președinte al Consistorului eparhial din Cluj. Vreme de doi ani (1919-1921), a depus o muncă imensă pentru organizarea acestuia. Drept rezultat al muncii sale a fost reînființarea Episcopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului și Clujului, la 22 iunie 1921, hotărâre validată prin Decretul regal Nr. 3235/1921, din 5/18 iulie 1921. În fruntea acesteia a fost ales arhimandritul Nicolae Ivan, inițiatorul (după Andrei Șaguna) reînființării vechilor eparhii de Vad și Feleac cu sediul la Cluj. Hirotonit arhiereu în Catedrala mitropolitană din Sibiu (în 21 noiembrie/4 decembrie 1921), a fost instalat în Bisericuța din ”Deal” din Cluj (în 6/19 decembrie 1921), lăcaș de cult care va fi Catedrală eparhială vreme de peste un deceniu. Pe atunci vlădica Nicolae avea 66 ani, o vârstă înaintată pentru această grea și importantă misiune, dar faptele au dovedit contrariul.

Încă din momentul reînființării Eparhiei Clujului, a nutrit cu multă forță „ideea înălțării unei Catedrale eparhiale și a înființării unei școli teologice superioare la Cluj”, doi piloni de bază pentru viața unei episcopii. O Catedrală este simbolul de prestigiu al unei națiuni sau a unei biserici, prin excelență lăcașul de cult în care slujește episcopul eparhiot, cu reședința în acea localitate, iar Școala teologică superioară, locul de pregătire al viitorilor clerici, o necesitate stringentă pentru ortodoxia clujeană la acea vreme. Cu pragmatismul său binecunoscut, cu intuiția și darul său de a cunoaște oamenii, pentru realizarea acestor obiective, s-a bazat pe trei factori: oameni de cultură, politicieni și cei cu posibilități materiale (cooptați ulterior în Adunarea eparhială). Cu aceștia, la care au fost angrenați marea masă de credincioși din toate ținuturile românești, în perioada anilor 1923-1933, în plină criză economică, a înălțat acest Sion românesc la Cluj, cum adesea îi plăcea să spună, târnosit cu mult fast, în 5 noiembrie 1933, în prezența unui mare număr de clerici și credincioși, în frunte cu patriarhul Miron Cristea, cu mitropolitul Nicolae Bălan, de față fiind și regele Carol al II-lea și cu Marele Voievod Mihai. Cât privește înființarea Institutului Teologic din Cluj (în 1924, cu imobile proprii), a apelat pentru selectarea cadrelor didactice la bunii săi prieteni, profesorii universitari Ioan Lupaș și Silviu Dragomir, care au promovat elemente de excepție, ale căror nume și activitate au rămas înscrise cu cinste în cultura teologică ortodoxă românească. Tot pe linie culturală, pomenim înființarea Bibliotecii eparhiale (în 1922), a revistei Renașterea și a Calendarului Clujul Românesc (amândouă în anul 1923), apoi a Muzeului eparhial (în 1924), a Tipografiei eparhiale (în 1926) și, îndată, a Librăriei eparhiale; a susținut cele aproape 250 de școli confesionale, școlile primare și secundare unde se făcea Religie, şi se cunosc de asemenea numeroase acte filantropice şi de asistenţă socială. A avut și o bogată activitate publicistică. S-a dovedit un important sprijinitor și membru al unor societăți și asociații culturale românești, a fost membru onorar al Academiei Române și membru de drept în Senatul Românei.

De apreciat și de admirat este modul cum a știut să negocieze și să obțină, prin schimb de clădiri, actuala și frumoasa Reședință eparhială, să achiziționeze un orfelinat, un cămin preoțesc, imobile, intravilane, a ctitorit biserica ”Sfântul Nicolae” din Cluj. A fost fondator și președinte al Băncilor „Lumina” din Sibiu și ”Vatra” din Cluj, sprijinitoare materiale ale acțiunilor sale ctitoricești.

A trecut la Domnul în 3 februarie 1936 și a fost înmormântat trei zile mai târziu într-o criptă din subsolul Catedralei eparhiale din Cluj-Napoca.

Bibliografie: D. Lăpădat, „Episcopul Nicolae Ivan ca învățător în Săliște 1877-1894”, în Renașterea, XIV (1936), Nr. 9, p. 1; Alexandru Moraru, Scurt istoric al Eparhiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului și Clujului, 1921-2006, Ed. a II-a, Cluj-Napoca, 2006.