--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Februarie 2016, nr. 2 (310), an XXVII (serie nouă)
Historia
--- pagina: 4

Un aspect inedit din viaţa episcopului Nicolae Ivan: capelan militar în rezervă al armatei cezaro-regeşti, între 1883 şi 1884

de Mircea-Gheorghe Abrudan

Împlinirea a optzeci de ani de la mutarea la cereștile locașuri a episcopului ctitor de binecuvântată memorie, Nicolae Ivan, oferă, acum la începutul lunii februarie, ocazia potrivită pentru evocarea, comemorarea și readucerea în fața contemporaneității a chipului său fondator, a operei ctitoricești și a moștenirii culturale, naționale și bisericești lăsate atât urmașilor săi în scaunul chiriarhal de la Cluj-Napoca, cât și tuturor românilor ortodocși din Transilvania, în general, și din Eparhia Vadului, Feleacului și Clujului, în special. În ciuda materialelor publicate în volumul comemorativ din 1985 (republicat acum la Editura Renașterea)[1] și în cele aniversare din 2011[2]-2012[3], restituirea unei monografii profesioniste cât mai cuprinzătoare, dacă nu exhaustive a episcopului N. Ivan, care să fructifice nu numai arhiva sa personală de la Cluj, cât și informațiile inedite din fondurile Mitropoliei Ardealului, din cele ale Astrei, ale Partidului și Consiliului Național Român de la Sibiu – al cărui membru și vicepreședinte a fost –, ale arhivelor budapestane și vieneze, iar apoi cele din presa vremii, rămâne încă o sarcină de viitor a istoriografiei ecleziastice românești.

Utilitatea accesării fondurilor arhivistice menționate o indică o descoperire întâmplătoare pe care am făcut-o în toamna anului trecut în arhiva de război (Kriegsarchiv) din cadrul Arhivei Naționale a Austriei de la Viena, instituție moștenitoare a arhivelor Imperiului Habsburgilor, care deține încă foarte multe documente și informații inedite despre istoria românilor și a Bisericii Ortodoxe din Transilvania, Banat și Bucovina. Efectuând cercetări în fondurile arhivei de război, mai exact în fondul Vicariatului Apostolic al Armatei pentru a-mi definitiva lucrarea doctorală în teologie referitoare la Clerul militar ortodox din Imperiul austriac, am descoperit un aspect sau moment inedit din viața episcopului Nicolae Ivan, anume o recomandare înaintată de consistoriul arhidiecezan din Sibiu către autoritățile militare austro-ungare pentru numirea acestuia în funcția de capelan militar ortodox în cadrul unui regiment militar constituit din soldați ortodocși români.

Pentru a înțelege cererea consistoriului sibian trebuie menționat că în cadrul Armatei k.u.k., cezaro-crăiești, funcționa din secolul al XVI-lea un „Serviciu Pastoral pentru Armată” condus de un prelat catolic, care supraveghea ca fiecare divizie militară să fie însoțită de un „capelan”, adică preot militar catolic, în toate misiunile efectuate. Asistența religioasă în armata imperiului austriac a primit o nouă organizare în anul 1773 prin înființarea Vicariatului Apostolic al Armatei cu sediul, inițial, la Wiener Neustadt, unde funcționa din perioada Mariei Theresia o Academie Militară Superioară. Odată cu accederea la putere a împăratului Iosif al II-lea (coregent din 1764, împărat autocrator între 1780-1790), la cererea expresă a mitropolitului Pavel Nenadovici (1749-1768) de la Carloviț, primatul ortodocșilor din Austria, Ministerul de Război va institui preoți ortodocși, întâi doar la regimentele de pe front, apoi, începând cu primul deceniu al secolului XIX, în toate unitățile militare, constituite din cel puțin o treime soldați ortodocși, de pe teritoriul Monarhiei Dunărene. După încheierea pactului dualist austro-ungar în 1868, „Serviciul Religios Militar” a fost restructurat în 15 circumscripții militare religioase sau spirituale, coordonate de vicariatul armatei de la Viena. Fiecare circumscripție era condusă de un preot catolic atașat comandamentului militar, iar preoții celorlalte confesiuni (ortodocși, luterani și reformați), cărora li s-au adăugat ulterior rabini și imami, pentru combatanții mozaici și musulmani, erau distribuiți pe regimente și unități militare în funcție de compoziția confesională a acestora. Regulamentele militare prevedeau că preoții „acatolici”, deci din bisericile ortodoxă și protestantă, se supuneau unei duble jurisdicții: militare, sub comanda Ministerului de Război, și ecleziastice, sub ascultarea canonică a episcopilor eparhioți care-i recomandau pentru accederea pe un post de capelan militar. În cazul ortodocșilor, autoritățile de la Viena impuseseră încă din anul 1835 ca preoții militari să fie selectați din rândurile călugărilor, a preoților celibi sau a celor văduvi, preferabil fără copii, pentru a nu încărca peste măsură bugetul financiar al întreținerii acestora și a nu îngreuia mutarea lor de la o unitate la alta, în funcție de necesități. De asemenea aceștia trebuia să fie buni cunoscători ai limbii germane, vehiculul de înțelegere din armata k.u.k., să fi absolvit un curs teologic superior, să aibă o ținută morală ireproșabilă și să dețină un atestat din partea episcopului hirotonitor și eparhiot[4].

Așa se explică recomandare emisă de consistoriul arhidiecezan din Sibiu și semnată de arhiepiscopul și mitropolitul Miron Romanul pe numele lui Nicolae Ivan, în primăvara anului 1883, prin care „Ivan Nicolae, diacon gr[eco] or[iental] al Arhidiecezei Transilvaniei și capelan în rezervă clasa a 2-a” era recomandat „Vicariatului Apostolic al Armatei Austro-Ungare” și „Ministerului cezaro-crăiesc al Armatei” pentru „ocuparea unui post de capelan în țările ocupate”[5]. Prin sintagma „țările ocupate”, consistoriul sibian făcea referire la Bosnia și Herțegovina, cedate de Imperiul Otoman, la Congresul de la Berlin din 1878, Austro-Ungariei, care primise spre administrație militară și Sangeacul de Novi Pazar. Ocuparea mai întâi militară a acestui teritoriu destul de vast necesita, așadar, sporirea numărului preoților militari și implicit al celor ortodocși, episcopiile ortodoxe din Austro-Ungaria recomandând în cursul anilor 1879-1882 mai multe nume în acest sens. Între acestea s-a numărat și transilvăneanul Nicolae Ivan. Învățător la Săliște, hirotonit diacon în 26 octombrie 1880 de către mitropolitul Miron Romanul și rămas văduv în 24 februarie 1881, tânărul cleric ardelean de 24 de ani corespundea cerințelor postului unui preot militar ortodox din monarhia dualistă. Vicariatul a răspuns pozitiv recomandării consistoriului de la Sibiu, înștiințând Arhidieceza Ardealului că diaconul Nicolae Ivan se află în evidențele Ministerului de Război în calitate de „capelan campestru de rezervă în armata c[ezaro]-r[egească]”, însă pentru a fi trecut în serviciul activ al armatei avea de îndeplinit „stagiul militar obligatoriu”, de care ministerul era însă dispus să-l scutească având în vedere „situația sa familială, de care se va ține cont și în eventualitatea numirii sale în funcția de capelan”[6].

După cum se știe nu s-a mai ajuns în situația de a fi numit în funcția de capelan militar activ, ceea ce poate avea cel puțin două explicații. În primul rând, nemobilizarea lui Ivan în stare activă de către Ministerul de Război se justifică prin vulnerabilitatea acestuia, ilustrată de autoritățile militare prin sintagma „situația sa familială”, care o implica pe Veturia-Maria, fiica sa ce nu împlinise încă trei ani, și care putea fi un factor moral și psihologic perturbator generator de sensibilitate și instabilitate în exercitarea cu succes a misiunii unui cleric militar. În al doilea rând, autoritățile superioare bisericești de la Sibiu se răzgândiseră în ceea ce-l privea pe diaconul văduv și învățător în Săliște, mitropolitul Miron Romanul intervenind, în cursul anului 1884, la Ministerul Justiției de la Budapesta pentru numirea lui Nicolae Ivan duhovnic la închisoarea din Aiud, post pe care-l va ocupa începând cu 27 octombrie 1884 și până în 30 septembrie 1890[7].

Acest episod necunoscut din tinerețea episcopului Nicolae Ivan întregește parcursul său biografic și descoperă, încă o dată, necesitatea și utilitatea istoriografică a „despuierii arhivelor”, cum au susținut cu tărie și au făcut în mod consecvent marii noștri istorici de altădată.



[1] Episcopul Nicolae Ivan 1855-1936 ctitorul reînviatei eparhii a Vadului, Feleacului și Clujului. Studii și documente, Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului și Clujului, Cluj-Napoca, 1985, 425 p.

[2] Tabor, Anul V, Nr. 9, Cluj-Napoca, 2011.

[3] Ștefan Iloaie, Bogdan Ivanov, Eparhia Vadului, Feleacului și Clujului la 90 de ani (1921-2011), Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2012.

[4] Pentru detalii despre istoria vicariatului vezi: Emerich Bielik, Geschichte der K.u.K. Militär-Seelsorge und des Apostolischen Feld-vicariates, Selbstverlag des Apostolischen Feld-Vicariates, Wien, 1901, 373 p.

[5] Österreichisches Staatsarchiv, Kriegsarchiv, Mittelbehörden, Apostolisches Feldvikariat, Bücher 48, Nr. 1888 și 2157 din 1883.

[6] Ibidem, Nr. 3718 din 1883.

[7] Episcopul Nicolae Ivan 1855-1936, pp. 28-31, 207-209.