'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Prin anii ’70–’80, Horia Bădescu era un baudelerian aducând, prin pub-urile Clujului, în recital şi cântec, imnuri orfice frumuseţii, făcând din mărinimia nopţilor şi din elanul de bucurie al vârstei alternative lirice la cotidianul convulsiv născător de monştri. Baladele lui erau ca o ardere de flăcări într-o lume pe care aventura boemă a acelei generaţii o traducea într-o patetică celebrare a intimităţii opusă celei sumbre şi nedesluşite a pieţelor publice. În fapt, poezia era de-atunci proba unei beatitudini în ritmul pur al existenţei, dincolo de ruina şi urâtul de fiecare zi. Era ca o mângâiere de mormânt deschis şi ca o strălucire de pustiu. Acea mitologie a Clujului s-a pierdut, cu urmări incalculabile pentru istoria recentă a oraşului, când rătăcit în tăcerea depresivă a zidurilor, când luptând eroic cu maladia sumbră a hegemoniei zgomotului ca spectacol. Locurile în care poezia lui Horia Bădescu se făcea pe sine când muzică, pierzând răbojul timpului, când aromă de fiori ai sângelui, purtau litere visătoare ca o temelie de Curte Veche din romanul lui Mateiu I. Caragiale: Mongolul, Urania, Arizona, Croco, Pescarul, Melody, Chios sau Fetiţele vieneze, topografie a unui itinerar de dragoste, de frumos şi de încântare, plin de vraja depărtării şi de generoasa utopie a libertăţii. Fiindcă eram liberi. Liberi, fiindcă poezia ne făcea liberi şi fiindcă hotăram singuri cât durau nopţile şi care erau hotarele nestătătoare ale zilei. În acei ani, Horia Bădescu a întreţinut, când cu austeritate, când cu ispite sculptate în plâns de trubadur acest sâmbure de sacralitate atât de necesar sufletelor trăind dureros şi exclusiv în cultul de anonimat al vieţii. Visătoria, candoarea, emoţia vibrând în juvenilul gest de frondă ne-a apropiat pe toţi cu un ceas mai devreme de spiritul solitar al credinţei pe întinsul şesurilor evanghelice ale lui Verlaine. Jumătate în rai, jumătate în iad, însoţindu-l pe Orfeu, nu eram învinşi decât de noi înşine. Poezia ne făcea orgolioşi, râvnitori de altare deschise şi de praguri sfinte. Iar în această aventură, în această frenezie a regăsirii, Horia Bădescu a fost întâiul complice al insomniei căutării de sine. Iată-l acum pe poetul tandrelor foşniri de albastru, al umbrelor de timp şi al veşniciilor trecătoare în ipostaza de teoretician al poeziei sub semnul fiinţării Fiinţei în orizontul ontologic (heideggerian, Fiinţa ca „eveniment al revelării propriului” şi „scoatere din ascundere” a prezenţei). Ce ne spune în admirabilele lui eseuri despre poezie din volumul Dacă Orfeu (Editura Limes, Cluj, 2015). Nu voi numi comunicări aceste eseuri, deşi sunt datate ca atare! Ne spune că poezia este un salt de la un nivel la altul, o deschidere a fiinţei către Fiinţă în eternitatea ei, cu alte cuvinte, un salt înspre divinitate (absolutul ca „autoafirmare a iubirii”). Dorind să fie o esenţă a Existentului, poezia poate fi gândită numai în extazul coexistenţei cu dumnezeirea. Prin ea, sufletul trăieşte în reflectarea treimică a Unului, deci în comuniune cu sine (Plotin) şi cu plenitudinea Frumosului, a fiinţei fără fiinţare (cea care se revarsă, rămânând, ca esenţă, neclintită în preaplinul său!). Cu o vorbă a lui Nietzsche, poezia este un fel de a ne vedea pe noi mai presus de noi înşine. Puţin pretenţios, dar în spiritul comentariilor lui Horia Bădescu, aş spune că poezia Îl eliberează pe Dumnezeu din ceea ce Blaga numeşte robia temniţei umane. Fiindcă prin ea, prin poezie, nu vedem realitatea, ci chipul realităţii, aşa cum prin chipul omului vedem invizibilul naturii divine. Dacă e să accept că poezia este o „reverie divină”, atunci sigur urmează că ea este un paradis al nefiindului şi o solitudine locuită, cea despre care scrie J. L. Borges. Solitudinea omului locuit de nevăzutul lumii, de transcendenţa revelată şi de Adevărul ultim al Celui întreg în fiecare. Pentru că ea, poezia, zice Horia Bădescu, „este o modalitate de a ne trăi umanitatea” şi „o implozie a limbajului în Fiinţă”, acea Fiinţă pe care Dumitru Stăniloae o numeşte „eternitatea preexistentă” a oricărui început. Prin urmare, reabilitarea poeziei nu poate începe decât prin această comuniune, participare la „înnoirea învierii lui Hristos” (Sf. Grigorie de Nazianz) şi re-întemeierea omului în şi prin deplinătatea Verbului. Adică prin identitatea lui Este, într-o desăvârşire (fericirea, binele, unitatea şi virtutea) sporite de la sine. Este punctul cel mai înalt în care poezia este invitată să-şi uite cuvintele, să se depărteze de curgerea lor obişnuită şi să descopere Cuvântul, în teandria Logosului divin a conlucrării dintre cele două firi: omul complet doar în unire cu transcendentul (Sf. Ioan Damaschin). Numai astfel poate ea, poezia, „să răsfeţe / o singură lumină în miile de feţe”. Am citat din Sf. Grigorie de Nazianz (Ars poetica) în tălmăcirea Mitropolitului Bartolomeu. Pentru care versul este zămislire a Duhului Sfânt.