'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Despre părintele Voicu s-au scris și, sper, se vor mai scrie multe articole în anii care vor veni pentru că – așa cum am notat cu mai multă vreme în urmă, atunci când am coordonat publicarea volumului său omagial, cu prilejul împlinirii vârstei de 75 de ani și acordarea titlului de Dr. H.C. al Universității din Oradea – a fost o adevărată instituție a Bisericii Ortodoxe Române.

Nu am de gând să reiau aici portretul său bio-bibliografic pentru că au făcut-o alții și este arhicunoscut, ci să redau, pe scurt, doar trei momente din întâlnirile noastre, care fac parte din traseul meu teologic și, sper, să contribuie într-o anumită măsură la descoperirea sa de către cei care n-au avut șansa să-l întâlnească personal, sau să-l cunoască mai îndeaproape.

Primul moment

În urmă cu aproape treizeci de ani l-am văzut prima oară în curtea vechiului Institut Teologic (acum Facultatea de Teologie Ortodoxă "Andrei Șaguna" din Sibiu). Era început de iulie, chiar înainte de examenul de admitere care, la vremea aceea, era extrem de complex. Lume multă, candidați emoționați și părinți preocupați de tot ceea ce se întâmpla în jur, atenți la fiecare mișcare și la fiecare persoană care își făcea apariția. La un moment dat un murmur a străbătut mulțimea și toți, ca la o comandă, și-au îndreptat privirea spre intrare. "E părintele Rector" - a rostit cineva. Era un bărbat solid, cu o statură impunătoare, care trăda parcă un trecut de sportiv profesionist. Peste mulți ani aveam să aflu că nu mă înșelasem.

Pe cât de mare era respectul de care se bucura, pe atât de simplă și sinceră mi s-a părut atitudinea sa față de toți cei care încercau să-l salute direct sau să dea mâna cu dânsul. Mie, care proveneam din afara lumii clericale (destul de exotică în vremurile acelea), mi s-a părut o persoană care se comporta extrem de firesc. Figura sa senină mi-a făcut impresia unui om care era pe deplin conștient de statutul său foarte înalt în Biserică, de puterea pe care știa că o deține, dar pe care - spre surprinderea multora de astăzi - nu ținea deloc s-o arate. În vremea studenției aveam să-l cunosc mai bine și să mă bucur de generozitatea sa extraordinară. Nu avea copii, de aceea îi considera pe studenți copiii săi. Nu era vreunul dintre ei care să-l roage ceva, și părintele Rector, așa cum îi spuneam toți, să nu-l ajute. Cu toate acestea, atunci când n-a mai avut nici statutul și nici puterea de dinainte, a experimentat din plin și lipsa "tradițională" de recunoștință. Bunătatea sa proverbială a învins întotdeauna și atunci când un "om" i-a închis o ușă, Dumnezeu i-a deschis alta. Am fost martor la mai toate momentele bune sau mai puțin bune pe care le-a trăit după revoluția din decembrie 1989.

Al doilea moment

În ianuarie 1990, imediat după sărbători, m-am întors la Sibiu cu o oarecare emoție, datorată atât schimbărilor politice radicale care aveau loc în țară, cât și a temerilor legate de posibilele tulburări care ar fi putut avea loc la facultate, așa cum se întâmpla practic în toate instituțiile din România. Și aveam dreptate. În doar câteva ore de la revenirea în Sibiu studenții se "adaptează" noilor condiții și intră în febra revoluției sociale la care luam parte cu toții. Se organizează grupuri de inițiativă, se fac alegeri pe ani de studiu, se propun măsuri imediate și, apoi, într-o atmosferă mai degrabă sportivă în Aula Institutului, mă trezesc, brusc, ales în fruntea unui comitet care urma să-i reprezinte pe studenți în fața conducerii școlii, a Bisericii și a Universității. Primul pas era dialogul public (în fața tuturor studenților) cu profesorii noștri. Au venit aproape toți, în frunte cu părintele Rector, care părea a nu fi deranjat câtuși de puțin de această întâlnire adhoc, în care se schimbaseră un pic rolurile. De altfel, cred că era singurul pe care nu-l contesta niciun student, ceea ce spune foarte mult despre respectul de care se bucura. Cineva, care alcătuise în grabă o platformă-program a așa zisei "Asociații a Studenților Teologi" din Sibiu, mi-o înmânează pentru a susține revendicările respective. M-am așezat împreună cu o parte din profesorii noștri la prezidiu și am "condus" o ședință publică, ca un fel de mediator între două tabere care se acomodau încetul cu încetul cu noile condiții în care aveau să-şi desfășoare de acum înainte activitatea.

Părintele Rector s-a adaptat perfect la noua situație, dovedind încă o dată că este omul vremurilor sau, mai corect spus, omul tuturor vremurilor. Am devenit extrem de apropiați și foarte rapid am realizat cât de vizionar era cu privire la ce urma să se întâmple cu învățământul teologic ortodox în anii care vor veni.

Din păcate, așa cum se întâmplă de obicei, n-a mai avut timp să-și pună planurile în aplicare la Sibiu. Dumnezeu a rânduit, însă, peste timp, să fie unul dintre fondatorii sau refondatorii învățământului teologic ortodox universitar din Alba Iulia și Oradea. Atunci nu bănuiam că drumurile noastre se vor reîntâlni, iar relația dintre profesor și ucenic se va transforma în timp într-una de colaborare și apoi prietenie.

Al treilea moment

În 1994 mi-am început activitatea didactică la Facultatea de Teologie Ortodoxă de la Oradea. Pe atunci eram directorul Seminarului Teologic din Cluj, iar părintele Voicu, eliberat de orice sarcini administrative, venea de la Sibiu, în Dacia sa albă, pe care o cunoșteau toți, și mă lua de acasă. Mergeam împreună și, cu toate că drumul ar fi trebuit să dureze cam două ore și jumătate, ajungeam foarte târziu pentru că, aproape de fiecare dată, ne opream cel puțin o dată sau de două ori, pe traseu, acolo unde îl așteptau foștii săi studenți, acum preoți în aproape toate parohiile din Transilvania, și deci și în satele și comunele de pedrumul nostru.

Zece ani am călătorit împreună nu numai spre Oradea, ci și în țară și în străinătate. Am fost găzduiţi în aceleași locuri, am mâncat la aceeași masă, și, mai mult decât toate acestea la un loc, am avut privilegiul să-l ascult vorbind deseori despre oamenii deosebiți pe care i-a cunoscut de-a lungul vieții (avea un adevărat cult pentru mitropolitul Nicolae Bălan, al cărui ucenic fusese), despre momentele istorice din viața Bisericii la care fusese părtaș, și nu în ultimul rând despre lucruri tainice, care vor rămâne, cele mai multe dintre ele, nepovestite. Avea o memorie fabuloasă și un simț al umorului pe care numai oamenii inteligenți și lipsiți de răutate îl pot avea.

După 2004 s-a retras la Sibiu, acasă, iar vârsta și pierderea celui care i-a fost alături permanent (părintele diacon Cornel Irom) l-a împiedicat să mai călătorească. Dacă a mai făcut-o, a fost doar în cazuri excepționale. De aceea, ne-am întâlnit mai rar, atunci când eu ajungeam acolo, sau mai discutam la telefon, însă am realizat că drumurile noastre se opriseră în timp, și nimic nu mai putea fi ca înainte.

Când l-am văzut ultima oară era extrem de slăbit, vocea îi tremura, iar pașii îi erau ezitanți. Cu greu a acceptat să facem o fotografie. Nu-i mai cerusem niciodată așa ceva în mod expres. De aceea, cred că a bănuit că este încă un semn al despărțirii. Am plecat trist. Știam în lăuntrul meu că s-ar putea să nu-l mai văd în viață. A mai trecut ceva timp și, deși am auzit că își mai revenise, semnele suferinței s-au așternut pe chipul său senin și zâmbitor. Așa se face că, atunci când, după săvârșirea slujbei de înmormântare, m-am apropiat de dânsul să-mi iau la revedere, cu speranța că dincolo, în cealaltă lume, ne vom reîntâlni, atunci când va socoti Dumnezeu, aproape că nu l-am mai recunoscut. A fost un moment greu.

Toți plecăm, mai devreme sau mai târziu, nimeni nu este nemuritor. Venim singuri pe lume și plecăm singuri, ducând cu noi dulcea povară a propriilor noastre fapte. Nu știu cât de mult i-a iubit pe oameni – înclin să cred că foarte mult -, însă sunt sigur că n-a vrut să facă niciodată nimănui niciun rău. Așa cred că l-au cunoscut toți, mai ales foștii studenți, ca pe un mare prieten al tuturor. Și așa va rămâne și pentru mine până la sfârșit.

Părintele Voicu mi-a fost mentor, mi-a fost prieten, mi-a fost binefăcător, și pentru toate acestea îi mulțumesc în fiecare zi în rugăciunile mele.

Fie ca bunul Dumnezeu să-i lumineze calea, iar locul său să fie pentru totdeauna în apropierea Sfinților Părinți, pe care i-a iubit și i-a slujit din toată inima sa!