'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

În anii ’80 ai secolului trecut, se auzeau frecvent glasurile unor personalităţi din cultura laică deplângând lipsa lucrărilor lexicografice, adică a unor dicţionare şi enciclopedii. Poate părea paradoxal, însă la vremea respectivă, într-un regim politic ateu, Biserica noastră a realizat câteva instrumente de lucru de cea mai bună calitate. Astfel, în anul 1981, un strălucit teolog român, preotul profesor Ion Bria (1929-2002), a tipărit cel dintâi Dicţionar de Teologie Ortodoxă[1] de la noi, reeditat mai întâi în Olanda, în anul 1986, iar după căderea fostului regim, în anul 1994, la Editura Patriarhiei, unde apăruse iniţial. În anul 1984, alt teolog proeminent, părintele Ioan Mircea (1903-1997), a publicat un Dicţionar al Noului Testament[2]. În aceeaşi categorie se cuvine înscrisă şi suita de volume Arta creştină în România[3], alcătuită parţial de reputatul arheolog şi istoric de artă bisericească Ion Barnea, membru de onoare al Academiei Române.

În anul 1996, părintele academician Mircea Păcurariu, autorul bine-cunoscutei sinteze Istoria Bisericii Ortodoxe Române, a tipărit o lucrare a cărei necesitate era de mult resimţită: Dicţionarul Teologilor Ortodocşi Români, conţinând 720 de articole[4]. Şase ani mai târziu, cartea avea să fie reeditată și adăugită cu 70 de nume noi, iar o a treia ediţie, la care nu am avut încă acces, a ieşit spre sfârşitul anului 2015. Pe lângă faptul că părintele profesor Mircea Păcurariu a inclus cu generozitate în volumul său, într-un spirit irenic, şi teologi greco-catolici, a folosit un criteriu demn de reţinut şi de însuşit: „Am acordat termenului de «teolog» un sens foarte larg: ierarhi, copişti de manuscrise şi meşteri tipografi de renume, traducători din literatura teologică patristică, postpatristică, slavonă ori modernă (...). Am prezentat şi pe unii ierarhi de la care n-au rămas lucrări scrise, pentru că am considerat că un ierarh este un «dascăl» prin însăşi misiunea sa în mijlocul credincioşilor, iar unii s-au impus în viaţa bisericească prin realizări de acest gen”[5].

Criteriul acesta ne trimite atât la etimologia cuvântului episkopos (supraveghetor al dreptei credinţe), cât şi la primatul duhului în raport cu litera; adică la primatul spiritual.

Am recurs la această introducere întrucât o recentă şi admirabilă lucrare lexicografică, datorată părintelui profesor universitar Alexandru Moraru, Dicţionarul ierarhilor români şi străini slujitori ai credincioşilor Bisericii Ortodoxe Române[6], continuă şi adânceşte un drum deschis de părintele Mircea Păcurariu, care, în amintita sa lucrare, a conturat portretele a numeroşi arhierei, episcopi, mitropoliţi şi patriarhi români, întreprinzând astfel un demers bisericesc şi ştiinţific în egală măsură.

Alergarea și stăruința vlădicilor noștri, cu prilejul fiecărei schimbări de tron, pe lângă noul principe, pentru confirmarea nu numai a decretului lor vlădicesc, ci și a privilegiilor acordate la diferite prilejuri Bisericii noastre, felul cum au știut ei apăra credința străbună, deși erau, uneori, încătușați prin condițiile umilitoare ce li se impuneau cu prilejul suirii lor în scaun, încercările lor de a cumpăra moșii pentru asigurarea existenței materiale a Bisericii, cum a făcut Mitropolitul Dosoftei în prima jumătate a secolului al XVII-lea sau Mitropolitul Varlaam către sfârșitul aceluiași secol, curentul de cultură și simțire națională pornit din Ardeal și propagat prin zeloasa activitate de tipărire a cărților bisericești în limba română, licăririle de conștiință și unitate națională, pe care le găsim mai ales în prefețele tipăriturilor din secolul al XVIII-lea, sunt tot atâtea dovezi că despre o activitate conștientă pentru conservarea națională a poporului nostru prin Biserică, unica lui pavăză în vârtejul atâtor primejdii, poate fi vorba în istoria românilor.

Trebuie amintit că părintele Alexandru Moraru este autorul a două lucrări lexicografice anterioare[7], după cum se cuvine reţinută şi iniţiativa-i salutară şi fără precedent, definită şi motivată astfel: „În Dicţionar se găsesc şi ierarhi greci, sârbi, ruşi, ucraineni şi de alte etnii, care au slujit pe credincioşii Bisericii noastre, deşi nu întotdeauna cu mult suflet pentru aceştia. Cu toate acestea, se poate considera că ei au slujit, implicit, şi Ortodoxia românească, motiv pentru care trebuie să le fim recunoscători, măcar prin a-i pomeni în lucrarea de faţă”[8].

Elegant şi expresiv prin veşmântul său grafic sugerând un album, datorită excelentei ilustraţii, volumul părintelui profesor Alexandru Moraru beneficiază de un Cuvânt înainte al Întâistătătorului Sfintei noastre Biserici, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, care teologhiseşte substanţial, amintindu-ne simbolurile liturgice şi eclesiologice ale veşmintelor arhiereşti, dar şi măreţia celei mai înalte trepte harice clericale: „Episcopul sau Arhiepiscopul este arhipăstor în eparhia sa, dar în acelaşi timp el este coliturghisitor, coresponsabil şi cooperant în şi pentru Biserica întreagă, sfântă, sobornicească şi apostolească a lui Hristos. El este întâiul slujitor al lui Hristos pentru oameni în eparhia sa, înţeleasă nu ca un fragment rupt dintr-un întreg, ci ca o epifanie sau manifestare într-un loc şi un timp anume a Bisericii soborniceşti sau universale a lui Hristos din toate timpurile şi toate locurile, după cum Hristos-Domnul nu este parţial sau fragmentar prezent în Sfânta Euharistie, ci întreg prezent în fiecare părticică din Sfânta Euharistie, pe care o primeşte cel ce se împărtăşeşte potrivit făgăduinţei Sale: «Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el» (Ioan, 6,56)”[9].

O lucrare de anvergura celei realizate de părintele profesor Alexandru Moraru nu putea fi ocolită de câteva erori minore și greşeli de tipar. De aceea trebuie precizat că episcopul Damaschin Coravu nu s-a născut la Craiova (cf. p. 99), ci la Corabia; numele de familie al Mitropolitului Basarabiei Efrem este Enăcescu (nu „Enăchescu”), aşa cum apare, de altfel, şi pe coperta lucrării sale Privire generală asupra monahismului contemporan, reeditată în anul 2007 la Craiova, iar judeţul său de naştere este Vâlcea, iar nu Vrancea (cf. p. 146); Mitropolitul Nifon Criveanu, despre care se spune că s-a pensionat (cf. p. 118) în 1945, la vârsta de numai 56 de ani, a fost în realitate constrâns să se retragă din scaun, întocmai ca alţi circa 20 de ierarhi despre care autorul Dicţionarului are meritul de a arăta că li s-a impus să îşi pună prefixul proin (fost) înaintea rangului vlădicesc...

Aşa cum se vede, este vorba de erori minore, lesne de îndreptat când va veni sorocul reeditării şi care nu pot umbri calităţile acestei necesare şi remarcabile lucrări.

În ce-l privește pe părintele profesor Alexandru Moraru, acesta a cucerit, de-a lungul timpului, un loc în primele rânduri ale oamenilor de cultură, dar și de știință din țara noastră. L-au ajutat la aceasta inteligența lui limpede, puterea sa de muncă și acel dar al intuiției științifice, însușire de a ști unde să cauți ca să pătrunzi în miezul lucrurilor, de a pretinde explicația cauzală, de a trece prin mărunțișurile de detaliu, ca să întrezărști marile contururi ale sintezelor științifice. Stăpân pe specialitatea sa, acesta și-a asigurat un loc de frunte printre profesorii de teologie ai țării. Prin toată activitatea sa, profesorul Alexandru Moraru este un vlăstar curat al neamului, un mare român și creștin ortodox prin simțire, prin faptă, prin vorbirea lui entuziastă, lipsită de artificii, sinceră, caldă și convingătoare.

---

[1] Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă (A-Z). Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981.

[2] Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Bucureşti, 1984.

[3] Arta creştină în România, vol. 1, secolele III-VI. Studiu introductiv şi prezentarea planşelor de Ion Barnea, Bucureşti, 1979; vol. 2, secolele VII-XIII. Studiu introductiv şi prezentarea planşelor de Ion Barnea, Bucureşti, 1981. Celelalte volume au apărut sub altă îngrijire.

[4] Mircea Păcurariu, Dicţionarul Teologilor Români, Editura Enciclopedică, 1996; ediţia a doua la aceeaşi editură, 2002, Bucureşti.

[5] Idem, ediţia a doua, p. 5.

[6] Alexandru Moraru, Dicţionarul ierarhilor români şi străini slujitori ai credincioşilor Bisericii Ortodoxe Române. Volum publicat din iniţiativa şi cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Basilica, Bucureşti, 2015.

[7] Idem, Ierarhii Bisericii Ortodoxe Române, Bio-bibliografii selective, Alba Iulia, 2005; Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000 (vol. III, tom I), Bucureşti, 2006.

[8] Idem, Dicţionarul..., p. 12.

[9] Ibidem, pp. 8-9.