--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Noiembrie 2012, nr. 11 (271), an XXIII (serie nouă)
Eseu
--- pagina: 5

Colocviile de la Nicula sau Filosofia şi Poezia se întâlnesc cu Teologia

de Pr. Ioan Morar

Fără nicio resursă material-financiară – înafară de binevoitoarea găzduire a Sfintei Mânăstiri –, cu şovăitoare încredere, dar cu o înflăcărată dorinţă de înţelegere a vieţii personalităţilor cuprinse în atenţia noastră şi a descifrării operei lor, iată-ne ajunşi la cea de a treia ediţie a Colocviilor de la Nicula.

Ca de fiecare dată, aşa cum se cuvine, începem, sau am şi început deja, prin intermediul misterului liturgic, cu intrarea în relaţie cu cei aflaţi pe celălalt mal al râului vieţii, pe care îi chemăm să fie alături de noi, pentru ca bucuria să fie deplină, şi a celor ce au semănat şi a celor care secerăm, exprimându-ne biblic.

Dacă în cele două ediţii s-au avut în vedere o serie de date biografice, de data aceasta propunem, cu o inspiraţie tot biblică, să tragem mai la adânc. Adică să cutezăm a coborî în galeriile operei lor, să ne asumăm povara şi riscul cotrobăirii prin comorile ascunse de ei, în speranţa de a fi aflate. Ar rezulta de aici o dublă satisfacţie, pentru că scopul zămislirii acestora n-a fost altul decât acela de a lumina, a încălzi, a hrăni pe cât mai mulţi. Propunerea noastră nu exclude continuarea evocării momentelor biografice sau bibliografice.

Nu intenţionăm să dăm Colocviilor noastre mari proporţii pe orizontală, ci dorim mai degrabă o mişcare pe verticală. Coborâri în adâncuri, propulsoare spre înălţimi. După îndemnul blagian: Sapă, numai sapă, sapă / Până dai de stele-n apă. Prin această acţiune cred că am avea o mare bucurie şi am da satisfacţia cuvenită celor evocaţi, văzând că ei nu s-au ostenit degeaba.

Metoda de exploatare ar fi cea clasică: decopertarea operei, adică deschiderea cărţilor – lectura, am zice noi – identificarea resurselor de zăcământ iar apoi, fără cianură, ci folosind doar aghiasma buneicuviinţe, să defoliem metaforă cu metaforă până se ajunge la comorile căutate care devin apoi podoabe ale noastre. Pentru că la urma urmei niciun om nu reprezintă ceva numai prin datul ereditar, ci este suma acumulărilor din ceilalţi cu care vine în contact. Acesta şi este, credem, sensul prisosului de har şi de daruri la unii, pentru a da şi altora. Altfel spus, devenim, spiritual vorbind, în parte, ceea ce asimilăm. De aici şi preferinţele pentru anumite opere precum şi similitudinile cu autorii lor. La urma urmei aceste cotrobăiri prin alţii nu sunt decît căutări de sine. Căutări care, evident, presupun şi regăsiri. Gânditorul portughez de origine iudaică Ruben A. Alves, în cartea sa Cuvintele bune de mâncat sau Bucătăria ca parabolă teologică, apărută la Editua Deisis, Sibiu 2007, în traducerea lui Virginia Gâlea, cu o Prefaţă de Ioan I. Ică junior, vine în sprijinul înţelegerii a ceea ce propunem noi acum: „Suntem mâncaţi de mâncare, spune acesta, mâncarea ne asimilează, devenim ceea ce mâncăm”. Mutatis mutandis: noi ne hrănim din operele consultate, ni le asumăm, dar de fapt ele ne asimilează pe noi, ne fac să devenim, fie cât de puţin, parte din ele. Şi printre multe exemple autorul ne oferă unul extrem de subtil cu Euharistia: „E un dineu antropofagic: un ritual magic. Manânci trupul persoanei moarte pentru a junge ca ea. Sperăm să fim mâncaţi, asimilaţi de mâncare... Euharistia: dacă trupul şi sângele ar fi asimilate în trupurile noastre, ele ar deveni ceea ce suntem noi. Dar Euharistia e inversul normalităţii: mâncăm şi bem pâine şi vinul, dar pâinea şi vinul sunt cele care ne mănâncă pe noi. Urmează să devenim ceea ce sunt ele: Trupul şi Sângele lui Hristos” (p. 41).

Şi pentru a nu lungi această modestă introducere, propunem trecerea la fapte. Nu înainte însă de a aminti că celor patru personalităţi din mica noastră galerie de până acum li se mai adaugă una care, cu doar câţiva ani în urmă pentru sălaşul de veci a preferat satul său natal oraşelor prin care viaţa la purtat şi chiar capitalei care i-a fost ultimul domiciliu. Este vorba de poetul Emil Giurgiuca pe care Şoapta izvoarelor l-a adus doar la câţiva paşi de Sfânta Mânăstire, la Diviciorii Mari, sat în care s-a vrut a intra cu struţ în clop, nu pentru a fi plâns, ci spre sfântă împlinire. (Şoapta izvoarelor în Renaşterea).

Aşadar cu acestă ediţie a Colocviilor încercăm să pătrundem mai întâi în opera celui ce spre sfârşitul acestui an are 10 ani de când a devenit cetăţean de onoare al Sfintei Mânăstiri Nicula. Este vorba de Vasile Avram.

Supunem spre meditaţie un scurt fragment din încheierea operei sale de căpătâi Creştinismul cosmic. O paradigmă pierdută? – mit şi ortodoxie în tradiţia românească. Această frântură reprezintă o perspectivă existenţială în care autorul se întâlneşte cu Sfinţii Părinţi, cu marii gânditori din culturile lumii şi cu marele receptor şi păstrător al tainelor vieţii, poporul: „Ceea ce dă consistenţă şi credibilitate creştinismului cosmic este contactul său nemijlocit cu natura – cu cosmosul. Dumnezeu se revelează, înainte de toate, în lucruri – cu condiţia, fireşte, ca acestea să intre într-o relaţie de tip empatic cu spiritul uman. E imposibil ca o persoană dotată cu inteligenţă să nu resimtă prezenţa divinităţii în lume ca ordine şi armonie: în simfonia aştrilor, în ritmurile vegetaţiei, în structura şi complementaritatea speciilor, în darurile ce ni se distribuie fără să se împartă (lumina, căldura, aerul, albastrul cerului, verdele câmpului, roadele pământului), în alcătuirea biochimică a vieţii, în succesiunea spaţiului şi timpului. Este ceea ce Sfinţii Părinţi au numit «contemplaţia naturală», prima treaptă a cunoaşterii divinităţii, dublată apoi de cea dobândită din mesajele Logosului revelat” (pp. 438-439) „…O plinire a vremii a fost crearea lumii (urmând timpului gol al eternităţii divine), o alta venirea Mântuitorului, cea care a dat sens etic devenirii prin însumarea ciclurilor temporale într-un context soteriologic, şi tot o plinire a vremii e aşteptată pentru momentul celei de a doua veniri a Lui, când întregul timp va trece în veşnicie (altceva decât eternitatea) şi se va conştientiza prin omul îndumnezeit. Fiindcă între aceste „pliniri” vremea nu face decât să vremuiască – adică să treacă dintr-o bătaie în alta a ceasului – se naşte în spiritele sceptice sentimentul zădărniciei, iar în cele active ideea că acumulările de senzaţii şi de obiecte sunt singurele realităţi ce dau seamă de trecerea noastră prin lume (...)” (pp. 443-444).

Am folosit una din ideile conclusive ale autorului, greu de desprins din întregul atât de dens al operei, tocmai pentru a stârni atracţia pe acest teren atât de mănos. Cu adevărat o terra mirabilis în care ne regăsim cu cele mai obsedante năzuinţe ale noastre. Opera lui Vasile Avram, de la Scrisorile cu pitici la Creştinismul cosmic este ca o corabie care te poartă printr-un peisaj mirific, oferindu-ţi realmente un banchet spiritual. Mai că eşti tentat să te mulţumeşti cu stilul său şi cu peisajul misterios prin care te poartă, cu riscul de a nu ajunge nicăieri. Cum spune Lessing că dacă Dumnezeu i-ar oferi în mâna Sa dreaptă cunoaşterea întregului adevăr iar în stânga căutarea neîncetată a adevărului, cu toate pericolele şi dezamăgirile pe care aceasta le presupune, ar opta pentru mâna stângă... Lessing iubea mai mult traversarea oceanului decât ajungerea în port.

Dar Vasile Avram nu ne abandonează în mijlocul oceanului, ci, după ce ne poartă prin adâncurile gândirii existenţiale şi prin mirajul mitologiilor lumii, ne debarcă în siguranţă în portul revelaţiei divine. În aceasta constă marele lui merit, că el nu a conturat intelectual un traseu, ci şi l-a împropriat încheindu-şi viaţa pământească cu Adevărul în braţe. Este ca şi cum ar fi cules un imens buchet de flori pe care să-l depună la picioarele Creatorului. Pentru sine şi pentru alţii.

Cât despre fratele Ioan Alexandru, prieten şi coleg întru slujirea cuvântului, care doar cu doi ani înaintea lui Vasile Avram s-a aşezat sub covorul de brânduşe din aceeaşi poiană a mânăstirii, cum spune primul evocat aici, el este puţin mai bine cunoscut deoarece genul de exprimare al său, poezia, este mai accesibil. Ceea ce nu înseamnă că este mai puţin consistent şi valoros.

Spiritul său vulcanic îl poartă ca şi pe mai liniştitul său confrate pe aceleaşi sinuoase cărări în căutarea aceleiaşi Kalokagatii.

Nu sunt eu cel chemat să mă pronunţ asupra operei sale. Cel puţin nu din perspectivă literară. Socot însă că din cea teologică o pot face cât de cât. Ori, poezia lui Ioan Alexandru este în bună parte o teologie exprimată metaforic. Cu mijloacele sale de exprimare, poetul Ioan Alexandru poate să răscolească cele mai nebănuite tainiţe ale sufletului. Pretind că îl mai înţeleg destul de bine şi în latura în care îl preocupă viaţa satului. Şi asta pentru că ne despart doar două dealuri şi o vale. Adică nu îmi este deloc străin mediul în care şi-a conturat personalitatea.

Dar pentru că sunt mulţi care doresc să se pronunţe despre el, eu voi face referire doar la o singură poezie în care abordează cu deosebită măiestrie taina cea mai presus de fire a teologiei: Sfânta Treime. Adică izvorul ei, al teologiei:

Trei izvoare cresc pe cale/ De departe zarea lor/ E o singură lumină/ Străjuită de-un izvor

Şi te-apropii – trei sunt iarăşi/ Fiecare-n matca sa/ Pîlpîie-n păienjenişuri/ Nu le vede nimenea

Doar răcoarea lor spre seară/ O presimte călătorul/ Când pe cer fulgeră frica/ Şi-n garoafe arde dorul

Calci pe ţărnă dedesubtul/ E-a izvorului poveste/ Trei în unul veşnic susur/ Ce va fi a fost şi este

Trei izvoare trinitare/ Ard departele-n aproape/ Duhul le veghează cursul/ Născătoarelor din ape

Curg într-una plâng şi tac/ Şi rămân în veşnicie/ Trei aripe într-un zbor/ La un trup ce va să fie.

Poezia teologică a lui Ioan Alexandru, ca şi discursul poetic al lui Bartolomeu mitropolitul, l-au determinat pe condeierul Virgil Nistru Ţigănuş, care-i asociază dimpreună cu alţii în Logosul şi clepsidra – ipostaze ale retoricii, să spună că teologia poate fi ascultată ca poesis.

Comentariile le las în seama domniilor voastre.

Mai adaug doar că expresia metaforică a Sfintei Treimi redată de poetul Ioan Alexandru în Izvorul este egalată doar de reprezentarea plastică din Troiţa lui Rubliov. Amândouă, ca prin farmec, coboară misterul Sfintei Treimi la smerita noastră putere de înţelegere, înflăcărându-ne şi întărindu-ne credinţa.

Vă rog să nu socotiţi că prin cele câteva sugestii am pretenţia a fi descoperit o nouă americă. Nu am făcut decât, cu plecăciunea cuvenită, să deschid o portiţă şi să vă rog să poftiţi înăuntru!

Ne vor trebui multe astfel de întâlniri pentru a putea explora universul care ascunde comorile creaţiei lor!