'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

La sfârșit de ianuarie, la Biserica Studenților din Campusul Universitar din Hasdeu a avut loc un eveniment în cadrul căruia au fost lansate mai multe cărți despre viața și activitatea Ieroschimonahului Nil Dorobanțu, un slujitor al lui Dumnezeu considerat a fi nebun întru Hristos, dar și flacără vie a monahismului românesc din secolul al XX-lea. Invitatul care a prezentat biografia Ieroschimonahului Nil Dorobanțu a fost Părintele Ionel Adam, preot paroh în Borșani, județul Bacău.

Așa cum a mărturisit Părintele Ionel Borșani în cadrul întâlnirii, munca de cercetare pentru descoperirea vieții și pentru creionarea personalității Ieroschimonahului Nil Dorobanțu a început deoarece sfinția sa și-a dorit ca acest „diamant al Bisericii Ortodoxe să nu se piardă” și să nu fie preluat de către mai multe fracțiuni schismatice.

Părintele Ionel Borșani și-a început cuvântarea cu „Hristos a înviat!”, amintind de obiceiul Părintelui Nil, care pe tot parcursul anului întâmpina oamenii cu acest salut. După o scurtă introducere, relatările despre felul de a fi al acestui ieromonah cu o viață duhovnicească înaltă, dar mai puțin obișnuită pentru spațiul românesc au început să curgă.

Date biografice

Părintele Nil Dorobanțu s-a născut pe 1 august 1920, în satul Crainici, comuna Bala, județul Mehedinți. La vârsta de 14 ani a avut o teofanie, după cum mărturisește el însuși. A văzut atunci o lumină, un soare care s-a pogorât peste el. În copilărie, această vedenie s-a repetat încă două ori. Unchiul său, care era general de intendeță la Curtea Regală Militară, l-a luat să-l crească lângă dânsul, și, astfel, tânărul Nicolae Dorobanțu a devenit coleg de școală cu Regele Mihai. Apoi a făcut Școala Militară de Ofițeri de Infanterie și a primit calificarea de sublocotenent de vânător de munte, fiind repartizat la Regimentul de gardă de la Predeal.

În primul an de Școală militară, în 1940, într-o aplicație în Munții Făgăraș, îl cunoaște pe Părintele Arsenie Boca. Acesta îl remarcă, iar Nicolae rămâne acolo, unde învață rugăciunea minții de la Părintele Arsenie. La plecare, Părintele Arsenie i-a dăruit o bucățică de anafură. Părintele Nil Dorobanțu spune că atunci când a mâncat acea bucățică de pâine dăruită de Părintele Arsenie, a simțit o transfigurare care i-a străpuns toată ființa. Hotărăște să dezerteze din armată, să plece și să se călugărească.

Dacă după primul an de școală militară, în fișa lui scria că este un ofițer destoinic, care poate să ajungă foarte sus în cariera militară, atunci în al doilea și al treilea an, scria: „Tânărul Dorobanțu este un nebun”, „Tânărul Dorobanțu nu mai ascultă ordinele”. El însuși spune că „mi-am premeditat în mod logic ieșirea din armată”. Își pune în fapte gândul de a dezerta din armată și fuge, trecând munții până acasă, la Crainici. Pe urmele lui a pornit imediat Curtea Marțială. Unchiul său a intrat în alertă și, ca să-l scape de Curtea Marțială, l-a dus la un neurochirurg din vremea aceea, la celebrul Vlad Voiculescu, care l-a supus diagnosticului „dromomanie epileptică”, un diagnostic care trebuia să-l salveze de la moarte și care, totodată, să le salveze și cariera celorlalți.

La scurt timp după aceste evenimente, tânărul Nicolae s-a înscris la trei facultăți deodată: Filosofie-Litere, Dreptul și Teologia, pe care le absolvă cu Magna cum Laude, fiind socotit un geniu intelectual.

Tunderea în monahism

În timpul facultății, Nicolae este remarcat de Părintele Gala Galaction, care îl recomandă Mitropolitului Efrem Enăcescu. Este călugărit la Mănăstirea Cernica, unde a primit numele de Nechifor. Ulterior, Gala Galaction l-a încredințat pe tânărul monah Părintelui Benedict Ghiuș, care a devenit duhovnicul lui și pe care l-a căutat chiar și în vreme de prigoană, pentru a primi sfat de la el.

Intră în atenția Arhimandritul Antim Nica, care, știindu-i calitățile duhovnicești, îl ia lângă el. Acesta îl duce la Galați, unde este numit profesor și director la Școala de cântăreți a Mănăstirii Cocoș. În 1948 este hirotonit ierodiacon, iar în 1949, ieromonah. A cerut atunci să-și facă cele 40 de zile de preoție la Mănăstirea Vladimirești. În acea perioadă, în anii ’39, până în ’55, Mănăstirea Vladimirești a fost un centru de rezistență al Ortodoxiei împotriva invaziei bolșeviste și un focar de rugăciune puternică, având în vedere faptul că acolo mergea foarte des Episcopul Nicolae Popovici al Oradiei, care a murit ca martir. Tot în acea perioadă, la Mănăstirea Vladimirești slujea Părintele Ioan Iovan, care aduna foarte mulți oameni la Sfânta Liturghie – în vremea aceea, duminica, veneau în jur de 30.000 de oameni. Părintele Nil a vrut să meargă în acel loc și să cunoască toată puterea teofanică de acolo, gândindu-se: „Dacă or fi rătăciri aici, Dumnezeu nu mă va părăsi.” Dar Părintele Ioan Iovan îi spunea: „Să crezi cu tot dinadinsul în ceea ce s-a petrecut aici și să iubești acest loc sfânt și sfințitor”.

În 1951, Părintele Nil a fost numit director la Seminarul monahal de la Mănăstirea Văratic, prin decizie patriarhală, iar în 1952, acesta alege să ia schima mare și este tuns schimnic la Mănăstirea Sihăstria, de către Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, iar apoi pleacă în pustie. Își alege o cale duhovnicească grea, cea de nebun pentru Hristos. Din biografia Părintelui Nil se știe că era mai altfel decât alții, era mai năzdrăvan cu mult înainte de hirotonie.

„Năzdrăvăniile” Părintelui Nil

Încă din facultate, Părintele Nil era un singuratic, fura cheile Părintelui Antim și toată noaptea stătea în biserică în rugăciune. Petrecea nopți întregi în lacrimi în fața icoanei. De asemenea, Părintele Melchisedec Suparschi de la Mănăstirea Lainici, în vârstă de 92 de ani, povestește câteva „năzdrăvănii” pe care monahul Nechifor le făcea la episcopie. Spre exemplu, dacă se adunau mai mulți ierarhi sau mai mulți stareți la masă, el fiind intendent la bucătărie, ducea primul fel și întârzia cu al doilea și al treilea fel. Episcopul întreba: „Unde este Nechifor cu masa? De ce întârzie?”. I se răspundeau următoarele: „Nechifor este în stradă cu marmita; dă mâncare la săraci”. De asemenea, fura din cizmele Preasfințitului, care avea mai multe perechi. Dimineață, acesta întreba: „Unde sunt cizmele mele?”. I se răspundea: „Le-a luat Nechifor”. „Ce-ai făcut, Nechifor, cu cizmele mele?” „Păi, Preasfinția voastră, dumneavoastră cu patru perechi și săracii ăștia stau afară în picioarele goale...”, era răspunsul celui care sub aparenta „nebunie” se ostenea să plinească poruncile Mântuitorului.

După ce a luat schima mare, Ieroschimonahul Nil a început să intre în conflict cu puterea politică, pentru că predicile sale deranjau foarte mult regimul comunist. În rapoartele securiștilor au fost găsite următoarele note informative: „[...] Susnumitul se dedică exclusiv activității religioase ortodoxe, activitate în care depune un zel puțin obișnuit, însușindu-și activități superioare duhovnicești și imprimând celor din jur un misticism bolnăvicios, exagerat, de nuanța celui practicat de călugărul Ioan Iovan și stareța Veronica de la fosta Mănăstire Vladimirești” . Un alt colonel de Securitate care îl urmărea, spune: „[...] nu are un loc stabil, o mănăstire de care să aparțină. Este socotit un ascet, umblă din mănăstire în mănăstire, apărând și dispărând ca un meteor. În mănăstirea unde apare face slujbă și predică fulminant. Stă o zi sau două, se aciuează printre ei și apoi pleacă, răspunzând la întrebarea unde se duce – „Eu, la Hristos”, neîmpărtășind nici celor mai intimi ținta călătoriei sale. Majoritatea credincioșilor îl cunosc și îl divinizează. (...) Nil este înalt, blond, poartă plete, are mustăți mari, țepoase și blonde, nu are barbă, fiind spân, când slujește are voce de tenor, luând notele în octava de sus.”

Calitățile Părintelui Nil

Înaltpreasfințitul Teofil Herineanu, care l-a iubit foarte mult pe Părintele Nil, îl caracterizează astfel: „[...] Susnumitul, fiind tuns în monahism mai înainte de a fi făcut noviciatul sub ascultarea unui stareț bătrân și într-o mănăstire cu tradiție, și-a format un particularism de conduită, care, dacă n-ar fi observat îndeaproape, ar aduce prejudicii Bisericii și societății. Sub raport material, este complet și pururi dezinteresat. Duce o viață austeră din punctul de vedere al plăcerilor mesei și odihnei. Nu se dă îndărăt de la nicio privațiune. Râvna sa este mereu trează, aprinsă. [...] Dinspre latura banului, a vinului și a trupeștilor desfătări, nu poate fi ispitit. Nu este tot atât de rezistent pe latura mândriei. Poate de aceea insuccesul misionarist îl descurajează repede. Unde găsește teren înțelenit duhovnicește, se oprește și pleacă să caute teren mai primitor în altă parte. Pe scurt, ar putea fi caracterizat în termeni biblici, Mt. 10, 16: are foarte mult din inocența porumbelului și prea puțin din prudența șarpelui. Totuși, supravegheat îndeaproape și nepermițându-i-se să facă nimic înadinsul superiorilor, poate fi de mare folos Bisericii, prin cultura ce o posedă, fiind licențiat în Teologie, Filosofie și Drept.”

În 1964, ca să scape de Securitate, l-a sunat pe generalul de la București și i-a spus să dea un anunț la România Liberă, în care să spună că Nil Dorobanțu a murit. Astfel, din ’64 până în ’71, nu l-a mai căutat nimeni și el a stat ascuns acasă, în Crainici. În cei 6 ani, Părintele a scris foarte mult: peste 9000 de pagini, cuprinzând teme precum apologetica, știința, etica, psihologia socială, psihologia economică, psihologia sacră, a vorbit despre teofaniile din Pateric, despre fenomenele Maglavit și Vladimirești. În scrierile sale sunt cuprinse și cuvinte către mănăstiri, punând accentul pe faptul că Dumnezeu mustră închiderea lui Hristos în chivot, că nu există împărtășania deasă.

Era foarte căutat în ceea ce privește spovedania, fiindu-i încredințate cazurile cele mai grele, ca unuia care era foarte aspru cu păcatul, deși în viața de toate zilele era foarte sociabil. Se mai cunoaște că Ieroschimonahul Nil obișnuia să aibă mereu la el 6-7 potire, pe care le purta în spate, într-un sac, antimis și toate cele trebuincioase pentru a oficia Sfânta Liturghie. Pe sub haine, purta de asemenea un epitrahil și un felon de mici dimensiuni, pentru ca oricând se întâlnea cu cineva care avea nevoie de spovedanie, să îl poată ajuta în acest sens. De aceea se spunea că „Părintele Nil umblă cu Biserica în spate”. Când era în închisoare, plângea de dorul de a sluji.

Părintele Ionel Borșani a menționat și despre faptul că predicile Părintelui Nil începeau la miezul nopții și durau 6-7 ore. Propovăduia pocăința. Ascultându-l, mulți oameni s-au întors la Dumnezeu și și-au îndreptat viața.

Când era întrebat de unde vine, părintele Nil răspundea „Din Cer!”, iar când era întrebat unde pleacă, spunea că „În Cer”. El nu spunea niciodată ținta călătoriei sale, pentru că regimul comunist îl urmărea sistematic, și astfel se tăinuia pe sine.

Conflictul cu regimul politic și cu ierarhia bisericească

Părintele Nil nu a fost niciodată „corect politic” cu regimul comunist, pe care l-a combătut puternic și cu care a refuzat să pactizeze. A mustrat până și ierarhia superioară pentru colaboraționismul din anii ’40. În acele vremuri de restriște, Biserica era supusă unor presiuni imense, iar acest monah plin de râvnă îi mustra pe toți pentru că părăseau altarele, mai ales după decretul din 1959, când toți, monahii și monahiile au fost forțați să plece din biserici. Îndemnul Părintelui Nil pentru clerici era să nu părăsească bisericile, să stea acolo, să moară la altar, să devină mucenici, să rămână fideli jurământului pe care l-au făcut la hirotonie sau la călugărie. Acesta este motivul pentru care a intrat în conflict în primul rând cu autoritățile ecleziastice, care, la presiunea împuterniciților locali sau raionali, puneau presiune pe ierarhi; neavând alte soluții, ierarhul era forțat să caterisească, așa cum a fost în cazul Părintelui Arsenie Boca, al Părintelui Calciu Dumitreasa, dar și al Părintelui Nil Dorobanțu. Dar, ceea ce deranja cel mai mult la Părintele Nil era faptul că mustra preoțimea pentru că L-a încuiat pe Dumnezeu în chivot. El spunea: „De ce Îl țineți pe Hristos întemnițat? Hristos n-a venit să stea în chivot. Hristos a venit să stea în oameni. De ce opriți oamenii de la potir? De ce îi îndepărtați? De ce îi chemați numai în cele patru posturi?”. Pentru aceasta, Părintele era adesea bătut crunt.

La acuzația că nu făcea ascultare, Părintele Nil avea următorul argument: socotind că, în vremea aceea, Biserica era condusă de regimul comunist, el nu voia să facă ascultare de atei. În plus, având schima mare, prefera să pustnicească, decât să rămână într-o mănăstire în care avea să slujească de fapt Statului, și nu lui Dumnezeu.

Darurile duhovnicești

Foarte mulți oameni care l-au văzut pe părintele slujind au dat mărturie despre el. Când predica, îl vedeau în lumină și înălțat de la pământ. Oamenii dau mărturie că atunci când îl vedeau fugind de Securitate, pașii lui erau foarte mari și parcă zbura.

O întâmplare minunată din viața părintelui este aceea că, fiind urmărit de Securitate, ofițerii l-au încuiat în biserica din localitatea Brateș, ba chiar au bătut și scânduri la geamuri. Atunci când au revenit și au vrut să îl scoată din locașul baricadat, nu i-au dat de urmă, deși au răscolit toată biserica. Cu adevărat „apărea și dispărea ca un meteorit”, conform descrierilor securiștilor.

Un alt fapt inedit este povestit de paznicul Mănăstirii Tarnița. Când Părintele Nil a fost ridicat de acolo de Securitate, a fost legat cu lanțuri la mâini și la picioare. I-a rugat pe ofițeri să îl dezlege, fiindcă se mișca greu, promițându-le că va merge cu ei. Aceștia nu au vrut. Atunci, Părintele Nil a zis: „În Numele Tatălui și al Fiului...” și în clipa aceea, lanțurile i-au sărit de la mâini și de la picioare. Speriați, securiștii au fugit de acolo, iar părintele s-a întors înapoi la mănăstire.

Cercetările continuă

Dat fiind că personalitatea acestui nevoitor este considerată a fi controversată, apreciată de unii și privită cu scepticism de alții, Părintele Ionel Borșani a decis să studieze viața Ieroschimonahului Nil Dorobanțu, cercetând documentele Securității, adunând istorisirile celor care l-au cunoscut personal, dar și parcurgând scrierile acestuia. Mulți dintre cei care l-au cunoscut au în casele lor obiecte care i-au aparținut. Manuscrisele, cele 9000 de pagini, au fost împărțite ucenicilor lui, pentru ca să nu fi existat riscul de a fi fost distruse de regimul secolului trecut. Așa cum afirmă Părintele Ionel Borșani, scrierile s-au păstrat până în prezent, fiecare dintre ucenici știe cine are paginile precedente și pe cele următoare. Părintele Ionel colindă acum toată țara pentru a recupera opera Părintelui Nil, având dorința de a o publica integral. Părintele Ionel a subliniat că nu încearcă să întocmească un dosar de canonizare, ci doar să facă lumină în amalgamul de păreri și de idei, să culeagă manuscrisele sale, să le tipărească și să le înmâneze apoi mai marilor Bisericii, lăsând la latitudinea lor viitorul pe care îl va avea figura acestuia. De asemenea, gândindu-se la Părintele Nil, preotul cercetător are în minte cuvintele pe care Gamailel le-a rostit cu privire la Sfinții Apostoli Petru și Pavel: „(...) dacă această hotărâre sau lucrul acesta este de la oameni, se va nimici. Iar dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-i nimiciţi, ca nu cumva să vă aflaţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu.” (Fapte, 5, 38-39)

Părintele Nil a fost caterisit în 1956 și s-a mutat la cele veșnice la data de 27 martie 1977. Totuși, cercetările asupra lucrării sale continuă, Părintele Ionel Borșani considerând că mai întâi trebuie să cunoști un lucru, un fenomen, un om, pentru a te putea pronunța asupra naturii sale și pentru a ști cum să îl plasezi în istorie, mai ales în istoria Bisericii Ortodoxe Române.